Lumierre.Pe urmele Cartii

Deci, cei care ati citit acest fic pe alte forumuri, il cititi si aici, va rog, deoarece am facut modificari
Capitolul I
Legenda

Calatoria noastra prin lumea magicului incepe cu o veche legenda ce spune asa:
„Inainte ca Binele si Raul sa inceapa sa se lupte, existau doua surori zeite. Prima avea parul negru ca noaptea, lung, ce ii cadea pe spate ca perdeaua noptii, ochii ii avea de un rubin inflacarat, ce uneori iti dadea speranta, alteori te ardea cu privirea parca. O rochie de matase rosie... ii acoperea trupul alb ca laptele. In parul ei isi gasea locul ca o Sfanta Fecioara printre Sfinti, un trandafir rosu printre pletele noptii. A doua avea parul lung, negru ca al surorii sale ochii... ii avea de un albastru inghetat ce te infiora, te ingheta, iti dadea fiori. O rochie de matase albastru stearsa ii acoperea trupul mai alb ca al surorii sale. In par, ca luna printre stele... un crin-paianjen albatru inghetat, era ca unica podoaba a acestei perdele negre ce cadea pe spatele frumoasei zeite.
In apropierea muntelui deasupra caruia, pe un nor, se gasea palatul lor, se intindea o padure. Arbori seculari inconjurati de iarba deasa, flori frumoase, dintre care multe erau otravitoare, atragandu-te intai cu frumusetea lor, facandu-te sa le culegi, sa le mirosi, iar dupa ce gustai din parfumul acela aparent imbatator si mirific, lesinai, apoi nu te mai trezeai. Mai se zareau ciuperci de tot felul, plante ciudate sau obisnuite. Prin coronamentul copacilor, deabia se zarea o scanteiere de lumina, iar cand se zarea, parea ca este un diamant pe o imensa mare de smaralde. Se numea Padurea Eta, cum muntele langa care se afla se numea Muntele Eta. Intr-o zi, Saya, impreuna cu Diva, se plimbau prin padurea, in acea zi mohorata, sumbra, intr-un fel melancolica. Din frunzisul des, aparu un print, calare pe un cal negru.
Printul avea parul negru, dar de un negru intens ce te prindea in vartejul atator nuante intunecate, delicate chenare argintii ce ardeau pe marginile suvitelor, apele cenusii ce izvorau din adancurile pletelor.. era parca un zeu, dar era muritor! Calul avea coama neagra, ce stralucea in soare, era semet, un mers mandru. Era demn de acest print. Printul indragi doar una, o indragi pe Saya... zeita de foc cu ochi de rubin. Dar Diva, zeita de albastru cu ochii de gheata era geloasa... ambele zeite il indragira pe print... dar Saya a fost aleasa....
Plina de gelozie, Diva pleca spre palat. Din mania ei furtuna putea sa izbucneasca! Cand ajunse la palat isi spuse: „Daca eu nu il voi avea, nimeni sa nu il aiba si nimeni nu il va avea!”. Saya o vazu, banuia ca se intampla ceva... dar nu si-a inchipuit asa ceva! Diva se duse dupa print... il gasi... incerca sa ii fure inima dar nu putu. Il rapi, inchizandu-l intr-un turn.
La auzul groaznicei vesti, Saya varsa o lacrima ce se transforma apoi intr-o amuleta de cristal. Cu tot cu amuleta, pleca spre turn, cu scopul de a-l elibera pe print. Reusi sa il elibereze, dar... sosi Diva!
Diva scoase un trandafir negru-rosiatic, Saya unul albastru trandafirii se prefacura in sabii. Lupta porni.... Diva se lupta disperata parca... dar Saya era calma... intr-un final.... Saya castiga... Diva pieri.
Dar inainte de a-si da duhul, Diva rosti un blestem... Din cauza acestui blestem, Saya deveni muritoare... din cauza ranilor provocate de Diva in timpul luptei, Saya era pe moarte... cu ultimele puteri, folosi amuleta si se imparti in trei parti, dintre care doua semanau leit, numai a treia era diferita... Prima parte semana cu Diva... avea aceleasi sentimente... aceasi raceala de gheata... reprezenta ura Divei... a doua semana cu Saya... aceeasi frumusete nemarginita, aceasi inflacarare in ochi... reprezenta iubirea Sayei... dar a treia... era altfel... avea parul de nea... rochia de un alb pur... semana cu un inger... aceea parte reprezenta sufletul pur al Sayei ce nu a fost atins de ura... era pur... Saya dupa ce termina cu acestea, arunca amuleta, ce cazu nu se stie unde, pe tarumire acelea nemarginite, iar apoi spuse, privind partea ce reprezenta ura Divei: „A uri este o alta fata a iubirii...” Nu se stie ce s-a intamplat cu printul sau cu cele 3 parti creeate de amuleta... nici chiar despre amuleta nu se stie nimic... dar oare ce rost au avut aceste 3 parti?”
La un timp de la inceputul calatoriei noastre, vom afla ce importanta are aceasta legenda, dar pana atunci...

va rog, cititi SI dati com , please...

vad ca nimeni nu l-a vazut dar asta e... pun continuarea...
Capitoul II
Inlantuirea

Cu mii si mii de ani dupa intamplare povestita mai sus, existau doua Imparatii: Imparatia Luminii si Imparatia Intunericului. Imparatia Intunericului era misterioasa... nimeni necunoscand aproape nimic despre ea, nimeni neaventurandu-se pe taramurile acelea blestemate. Imparatia Luminii, avea un imparat ce avea cinci fiice: Lumierre , Eclair, Nimphe, Eclipse, Constance. Lumierre era cea mai mica dintre fiicele imparatului. Avea parul lung... de culoarea Pietrei Chere... acea culoare incomfundabila de albastru combinata cu puritatea albului... ochii ii avea de un safir pur... Eclair avea parul lung, ca de vapaie, lasat sa cada in falduri, ochii de un rubin arzator. Nimphe avea parul lung, de culoarea marii, ochii de un verde marin... Eclipse avea parul lung argintiu... dar de un argint ce il intrecea si pe cel al lunii... ochii ca o adevarata Nestemata de Canta... cu acel albastru ce aminteste de culoarea cerului... cand stai si privesti pe fereastra deschisa cerul intunecat pe care luna straluceste printre stele...acea culoare mirifica. Constance avea parul lung, de culoarea aurului... acea culoare ce face din Opalul Creman sa fie o piatra desavarsita... ochii ii avea castanii...
Într-o cameră numită Camera Aurorelor, pe o masă din safir, se învârteau în aer, in cerc cinci sfere luminoase, de parca marginile mesei erau niste granite. Acestea erau Aurorele Elementelor. Aceste Aurore asigurau bunăstarea şi prosperitatea regatului. Împăratul se hotărî ca fetele sale sa păzească, fiecare, câte o Auroră a Elementelor. Lumierre avea să păzească Aurora Energiei, cea trandafirie, cea care asigura puterea celorlalte Aurore şi energia regatului. Constance avea de păzit Aurora Pământului (de opal), ce asigura hrana regatului, Eclair avea de păzit Aurora focului (cea rosie) ce asigura căldura regatului pe timp de furtuna ( pe timp de iarna, regatul avea parte de numeroase furtuni aspre), Nimphe avea de păzit Aurora Apei (cea albastra), ce asigura apa regatului, pe timp de secetă. Eclipse avea de păzit Aurora Aerului, ce proteja regatul de ciclonuri si tornade. Într-o zi, împăratul se hotărî sa cedeze Aurorile Elementelor fiicelor sale pentru totdeauna. Le chemă pe toate în Camera Trandafirului, apoi le spuse:
- Fetele mele dragi, am hotărât să vă cedez Aurorile Elementelor pentru totdeauna. Numai una singură dintre voi va avea toate puterile Aurorelor şi toate darurile lor, celelalte vor avea doar puterea Aurorilor şi doar un dar dintre cele cinci. Aceea trebuie să reziste cinci ani în camera aceasta, strâns legată de cinci trandafiri vrajiti ce nu se pot rupe. Fiecare trandafir are o floare înflorită şi un boboc ce nu s-a deschis încă ; floarea de trandafir are puterea Aurorei, iar boboc este darul Aurorei. Când una dintre voi vrea să se descătuşeze de trandafiri, spune cuvântul Ante. Dacă una scapă înainte de termen, nu contează dacă au trecut patru, trei ,doi sau un an, va avea o putere a unei Aurore şi doar un dar din cele cinci. Darurile sunt: de la Trandafirul Aurorei Energiei veţi avea tinereţe veşnică, de la Trandafirul Aurorei Apei veţi avea puterea vântului şi a furtunii, de la Trandafirul Aurorei Focului puterea fulgerului, de la Trandafirul Aurorei Pământului veţi avea un dar un pic mai ciudat, veţi putea face să rodească pământul, sa se ofilească totul, sa ningă abundent şi să vină seceta înainte de vreme. De la Trandafirul Aurorei Aerului veţi putea controla ziua, noaptea, eclipsele. Lumierre eşti prima. Vrei, lumina sufletului meu?
- Da, împărate! Vreau!
- Aşa să fie! Trandafirii Aurorelor creşteţi! Şi apoi rosti:
Oferiţi-i flori deschise
Puterile ce-n voi stau scrise,
Testul de-l va trece ea,
Puterile voastre le va avea!
Oferiţi-i flori închise
Darurile ce-n voi stau scrise,
Testul de-l va trece ea,
Darurile voastre le va avea!

Apoi, ca din pământ, răsăriră cinci trandafiri ce o inconjurara pe Lumierre iar deasupra capului ei inflorind o floare si aparand langa ea un boboc. Cum spusese împăratul aşa se întâmpla. Se repetă vraja pentru toate fiicele sale. Într-un final, toate erau încătuşate.
După cinci luni de la încătuşarea fiicelor împăratului, o secetă mare se abătu asupra regatului. Acum că Aurorile erau cedate, nu mai puteau să acţioneze singure. In acest timp, imparatul statea si privea intinderile Imparatie pustiite de seceta.
- Sa speram ca macar una sa vada peste spusele mele si sa isi asculte inima...
În Camera Trandafirului Lumierre şi celelalte auzeau totul despre seceta aceea ce aproape a distrus întregul regat. Lumierre spuse:
- Eu nu o să stau aici, în timp ce regatul va muri!
- Dar nu vrei toate darurile? Întrebă Constance.
- Nu ai acceptat? Întrebă Nimphe.
- N-ai auzit ce a zis tatăl nostru? Întrebă Eclipse.
- Am auzit, am acceptat, le vroiam, dar acum nu le mai vreau! Să am putere dar să-mi pierd regatul!Eu plec! Ante!
Şi trandafirii dispăruseră ca din senin, lăsând-o liberă pe Lumierre.
- Plec şi eu! Lumierre are dreptate! Ante!spuse Eclair.
Dar trandafirii nu dispărură.
- Ce se-ntâmplă?strigă ea.
- Nu ştiu!merg la tata.
Şi ieşi pe uşa trandafirie. Mare ii fu mirarea cand imparatul aparu in usa si spuse:
- Deci tu eşti. Vino cu mine.
- Dar Eclair ? Şi ea aspus Ante şi nu au dispărut trandafirii.
- După cum am spus, doar una va avea toate puterile. Tu eşti aceea.
- Eu? Dar...
- Vino!
Si mersera prin palat pana intr-un final se oprira in fata unui perete pe care un tablou era asezat. In tablou era reprezentata Lupta dintre Bine si Rau.
- Cea Aleasă va descătuşa sceretele Cărţii!
Si tabloul se mari luand forma unei usi. Cei doi intrara intr-o camera nu prea mare, cu peretii pictati in scene din Lupta Binelui si Raului. In mijlocul acelei camera era o masuta pe care erau 48 de bucati de creta, doua cutiute cu un dragon incolacit incrustat, o punguta cusuta cu fir de aur si cu un dragon brodat tot cu fir de aur, toate aceste lucruri impreuna cu o masca. Intr-o parte era un pat cu cearsaf si perne albe cu cate un trandafir brodat cu fir de aur pe fiecare. Intr-un fel de cuier era agatata o pelerina. Intr-un dulap cu usa deschisa se zarea o rochie frumos impachetata. Pe un fel de raft se aflau 5 amulete: de rubin, de Piatra Jolle cu acea culoare trandafirie, de safir, de opal si de de turcoaz.
- Dar ce este aceasta camera?
- Asta este Camera Celei Alese.
- Dar nu ştiam de camera asta!
- Nici nu trebuia să ştii. Trebuie să mergi într-o călătorie, deoarece trebuie să îţi salvezi surorile.
- De ce?
- Chiar in timp ce vorbim noi, trandafirii le vor seca de viata.
- Dar de ce...
- Îţi explic când te vei întoarce din călătorie.
- Dar ce sunt toate aceste obiecte: creta, , punga, cutiile, amuletele, rochia, pelerina, masca! Ce sunt? La ce îmi folosesc?
- Le vei folosi în călătorie. Creta te poate transporta oriunde doreşti. Trebuie să desenezi o uşă şi, în timp ce desenezi, să îţi imaginezi locul unde ai vrea să mergi. Punga nici eu nu ştiu la ce îţi va folosi, va trebui să descoperi tu. În cele două cutiuţe, in prima nu stiu ce este, dar in a doua sunt 10 inele, pentru fiecare mână câte un inel cu rubin, cu smarald, cu opal, cu safir şi cu smarald azuriu, nici acestea nu ştiu ce puteri au. Amuletele, fiecare are o putere, cea roşie, putere, verde, tamaduire, galbena, albastra şi azuria nu au fost folosite niciodată, şi cei ce au îndrăznit, au murit. Rochia, a fost a mamei tale. La cuvântul Ariel ţesătura va fi mai tare decât solzii unui dragon. Pelerina tot a mamei tale a fost. Te va face invizibilă la cuvântul misterio. Masca a fost a mea. Dacă spui „Umbre şi aburi, totuna să fim” te va transforma în oricine vei dori.
- Dar unde voi pleca?
- Va trebui întâi să ajungi la Pădurea Durerii. În timp ce vei face acest drum, vei trece prin multe încercări. Imediat ce vei ajunge la intrarea în Pădure te vei întâlni cu Wolf, Cavalerul-Lup El păzeşte Pădurea. Va trebui să spui: „Sunt cea aleasă” el te va întreba: „Ce ştii despre Spiritele Cărţii?” tu vei răspunde:„Ele fac spirale ce se ascund în apă, fac curse pe uscat, se înneacă în aer, dansează în foc şi se întorc în Rai”, apoi vei vedea ce se va întâmpla.
- Când plec?
- Acum.
- Iau un cal?
- Nu.
Şi Lumierre porni, in culorile trandafirii ale amurgului, spre Pădurea Durerii.

Sper sa va placa... desi nu e prea reusit

Mie una imi place....:X:X:X:X:X:X
Imi place mult de tot cum descrii lucrurile....ai o imginatie mare...si o foloseti ca lumea....
Astept urmatorul capitol....Gambate****

Nu cred ca ma laud spunand asta, dar eu cred ca punctul meu forte in materie de scris, compuneri etc, este descrierea.


Capitolul III

Bestia din Hyperboreea

Socotind că este mai bine să meargă drept înaine de la palat spre Pădure, fata se îndreptă spre Câmpul Gemetelor. Era cea mai scurtă cale spre Pădure. Înainte să ajungă la Câmpul Gemetelor, trebuia să treacă de ţinutul Hyperboreea. Decum intră în ţinut, fata simţi ceva neobişnuit. O aură ciudata învăluia ţinutul. Lumierre se îndreptă spre Palatul Hyperboreei. Era ceva neobişnuit la acel ţinut, şi Lumierre ştia asta. Bătu la poartă, dar nimeni nu răspunse, aşa că se îndreptă mai departe. Toate casele erau zăvorâte, ferestrele închise, nu era ţipenie de om. După ce ajunse la ultima casă, văzuse un păstor ce îşi închidea turma în şopron. Ea strigă:
- Hei! Staţi un pic! Vreau să vă întreb ceva!
Păstorul se întoarse spre prinţesă, şi văzând ochi aşa de blânzi, senini, ca de safir, văzând aşa trup mlădios, păr de-o culoare uimitoare, înnlemni. De-abia mai găsi cuvinte să întrebe:
- Cine eşti?
- Sunt Lumierre, cea mai mică fiică a Împăratului Luminii, spuse ea surâzând.
- Dar ce faceţi aici, Maiestate? Intreba pastorul punandu-se in genunchi.
- Am plecat într-o călătorie, pentru a-mi salva surorile.
- Dar ce s-a întâmplat?întrebă păstorul.
Şi fata îi spusese păstorului tot ce se întâmplase.
- Cum vă numiţi?întrebă ea.
- Numele meu este Menoes.
- De ce este aşa pustiu ţinutul?
- Din cauza Bestiei.
- Bestie?
- Împărăteasa regatului, Diona, s-a lăudat fiicei Zeiţei Nopţii, Nixa, că ea este este mult mai frumoasă decât Ea . Zeiţa s-a plâns mamei ei, Zeiţa Nix, iar Ea s-a plâns soţului Ei. Astfel, zeul a trimis să pustiească regatul o fiară oribilă de nedescris din grajdurile castelului din nori. Oamenii regatului s-au refugiat în casele lor, iar familia regală s-a încuiat în palat.
- Atâtea necazuri pentru că împărăteasa s-a lăudat prea mult. Este trist...
- Au murit mulţi oameni nevinovaţi!
- Unde îi este bârlogul?
- În vârful acelui munte!
Şi păstorul arătă un munte de mărime mijlocie, în formă de gură de leu. Prinţesa, de cum se uită la acel munte, îşi dădu seama că din vârful lui provine aura aceea ciudata ce înconjura ţinutul.
Prinţesa porni spre vizuina Bestiei, crezând că şi asta face parte din călătoria ei, şi pe bună dreptate, făcea. Pe drum, se întâlni cu un negustor de arme, şi, văzând că are un arc de toată frumuseţea, de aur cu pietre preţioase şi un arc de lemn, fără nici un fel de podoabă, vru să cumpere unul. Prinţesa, lua arcul lemn. Ceea ce nu ştia prinţesa, era că tatăl ei era negustorul de arme. El, văzând că luă arcul de lemn în loc de arcul de aur, îşi spuse în sinea lui: „O alegere bună. Un arc fără de podoabă poate fi mult mai bun decât unul de aur plin cu podoabe.”. după ce luă arcul şi plăti negustorului cât îi datora, merse spre vizuina Bestiei. Când ajunse acolo nu găsi Bestia în bârlog. A aşteptat un timp până s-a întors fiara. A mâncat turma păstorului Menoes. Prinţesa o văzu săltând printre coline, fiara era uriaşă. Avea nişte ochi mari, roşii şi plini de sânge. Colţii săi ascuţiţi erau cât nişte săbii şi străluceau în soare. Semana cu un leu urias, dar avea o coada de balaur, colti de dragon, gheare de zgripsor. Printesa a intins bine arcul, a tras prima săgeată. Săgeata a zburat şi a lovit Bestia. Nu i-a putut clinti nici măcar un fir de păr.
Fata s-a mirat cum de n-a pătruns săgeata în trupul fiarei. Şi a ţintit mai bine. A tras încă o dată. Şi iar săgeata sa dus vâjâind în văzduh, s-a lovit ca de o stâncă şi a lunecat jos.
Fiara răgea cumplit, ca un leu, apoi se repezi spre fată. Ea nu s-a înspăimântat, a mai tras o săgetă, dar nici aceea nu l-a rănit pe Leu.
Putea să tragă şi o mie de săgeţi. Pielea acelui monstru, fiu al unui uriaş şi al unei vipere, avea pielea de nepătruns. Pielea era vrăjită. Chiar uriaşul o vrăjise, cu învoirea mamei sale, urmaşa lui Circe, vrăjitoarea ce i-a transformat pe camarazii lui Ulise în porci.
Atunci când a văzut că săgeţile nu merg a folosit pelerina, săgeţile şi amuleta rosie. Fata a folosit pelerina în timp ce dădea săgeţilor o putere enormă. Apoi, tot cu ajutorul pelerinei, merse langa Bestie, care se uita în toate părţile neştiind unde este prinţesa. Când ajunse destul de aproape, trase o săgeată care nu a primit puterile amuletei rosii, iar apoi trase săgeata care a primit puterile amuletei. Ultima săgeată a ranit Bestia, dar nu l-a omorât. Prinţesa nu era numai curajoasă, ci şi deşteaptă. Când rana era deschisă, fata a chemat fulgerul şi a lovit fiara, apoi, când Bestia era la pământ, fata a chemat fulgerul să intre într-o săgeată. Fata ţinti şi trase atât de bine, încât nimeri direct în rană. Aşa, Bestia era ucisa. Din cer a apărut un fulger ce a lovit cutia cu inele. Când ea a deschis cutia ca să vadă dacă inelele sunt întregi, văzu că piatra unuia din inelele cu rubin era înconjurată de litere străvechi ce însemnau fulger, iar cealaltă piatra a celuilalt inel era înconjurată de litere ce însemnau săgeată . Fata nu înţelese ce s-a întâmplat şi porni mai departe în călătoria sa.

Sper sa va placa!

Logic ca imi place.....e super-mega-cool.......

merci pt tot cred ca exagerezi.. uite contul


Capitolul IV

Îmblânzirea puternicului
Diablo,
calul înnaripat,
odrasla sângelui zeesc

După ce învinse Bestia din Hyperboreea, prinţesa porni mai de parte, spre Câmpul Gemetelor. Era un loc pustiu, unde se auzeau din timp în timp gemete înfiorătoare. O legendă veche spune că acolo s-a dat Prima Bătălie dintre Bine şi Rău, unde s-au pierdut câte o jumătate din Sabia Luminii şi Sabia Rălului şi unde s-au stins mii şi mii de vieţi nevinovate.
Se spune că, în timpul luptei, o zeiţă cu părul negru, lung, cu o mască de rubin ce nu lăsa să se întreveadă decât ochii Ei asemenea măştii, a coborât din slavă şi s-a alăturat Binelui. De ce purta mască? Nu ştie nimeni. Cine era? Nu ştie nimeni. După graţie putea fii zeiţa frumuseţii, după înţelepciune putea fii zeiţa înţelepciunii, iar după felul cum lupta, zeiţa războiului. Rochea-i era de rubin, smălţată cu flori de crin şi trandafiri albaştri, cusute cu un soi de aţă făcută dintr-o plantă albastră, din Rai, reprezentând puritate. În păr purta un minunat trandafir albastru După ce zeiţa necunoscută ce a fost numită zeiţa binelui, s-a alăturat Binelui, s-a arătat o a doua zeiţă. Era brunetă, la fel ca prima, aceeaşi graţie, aceeaşi înţelepciune, aceeaşi măiestrie de a lupta. Era sora Ei. Avea şi Ea o mască, de safir, la fel îi erau şi ochii. Avea o roche neagră, smălţată cu crini-păianjeni, cusuţi cu aţă dintr-un soi de plantă roşie din Iad. În păr purta un crin-păianjen negru. A fost numită zeiţa Răului. Ea s-a alăturat Răului.
Bătălia începu şi dură zile, săptămâni, luni! Dar, spre final, cele două zeiţe se răniră reciproc cu săbiile. Sângele lor se amestecă şi din el se născu un cal minunat, cu aripi, negru ca noaptea. Pe fruntea lui era o stea, în centrul căreia erau două flori, una de crin-păianjen şi una de trandafir. Reprezenta combinaţia dintre sângele ambelor zeiţe.
Secole au încercat fiinţe de tot felul să-l îmblânzească pe puternicul Diablo (căci aşa se numea calul), dar nu au reuşit. Lumierre auzi de această legendă şi merse să-l îmblânzească. Noaptea trecută, înainte să pornească la drum, avusese un vis. Se făcea că cele două zeiţe ii grăiau:
„- De vrei să-l îmblânzeşti pe Diablo trebuie să ai sufletul pur şi să fii hotărâtă. Foloseşte unul din frâiele acestea. Este alegerea ta. De vei avea sufletul pur şi vei fii hotărâtă, vei face alegerea corectă. Aşteaptă-l la miljlocul Câmpului, la oază”
Când se trezi, găsi lângă ea două frâie. Unul de aur cu pietre preţioase şi unul din simplu. Fata alese frâul fără de podoabă. Nu era pretenţioasă, deci avea sufletul pur şi deşi nu ştia dacă frâul va rezista, credea în ea, deci era hotărâtă. Avea ambele calităţi, însă alese frâul corect?
Să trecem la înblânzirea lui Diablo. Ajunse la oază. Era mirifica. O intindere de apa micuta, inconjurata de vegetatie, arbori mari si mici, arbusti , inconjurati de iarba de un verde fraged. Nu se auzea nici un cantec de pasare sau un bazait de insecta. Nu se auzea nici un sunet. Liniste totala. Dintr-o data, se stârni o furtună de nisip. Atunci, fata chemă puterea pământului şi-i porunci să se oprească furtuna. Atunci, tot nisipul din aer se adună într-o minge mare şi căzu peste cutia cu inele. Lumierre se grăbi să vadă ce s-a întâmplat şi, când deschise cutia, pe un inel de opal scria: nisip şi pe celălalt punte. După ce văzu asta , fata se gândi la ceva, dar nu avea ceva care să sprijine acea presupunere. Nu putu să stea mult în cumpăna, că, dintr-o dată din slavă, un cal înnaripat sosi la oază. Era Diablo.
Acest cal zbura peste tot în lume, se spune că, bătând din copită, vijeliosul Diablo a făcut să ţâşnească din pământ un fel de val uriaş, ce s-a transformat în oaza aceasta. Se spune că acolo se scaldă copilele lui Zeus, cele nouă muze şi că poeţii şi povestitorii din Hyperboreea mergeau să să scrie poezii şi poveşti, şi că, îndată ce sorbeau din apă, se lăsau cuprinşi de harurile celor nouă muze.
Nărăvaşul cal era de-o frumuseţe de nedescris. Coama neagra ce flutura in aer , stralucea in soare, la fel ca perla neagra aruncata de zeita discordiei, cu scopul de a face ravagii si cearta pe Pamant. Prinţesa era prinsă într-o admiraţie şi o oarecare curiozitate pentru Diablo. Prinţesa era din fire curioasă, dar în această situaţie, simţi ceva neînregulă. Isi spuse în sinea sa: „Acum e acum!”
Apoi se urcă pe spatele lui Diablo nu cu uşurinţă şi îi puse frâul. Calul nu pierdu vremea, se înălţa până în nori şi apoi cobora, dar văzând că are o stăpână insistentă şi curajoasă, parcă la un semn se duse spre Câmpia Urletelor. Acolo o aşteptau alte peripeţii. Din fericire, această Câmpie era ultimul obsacol de care trebuia să treacă prinţesa.

Vad ca mi-am pierdut cititorii.. oricum... contul (3)


Capitolul V

Sfinxul din Sofia


Câmpia Urletelor... loc blestemat! Demult... cu mii şi mii de an în urmă, Câmpia era un ţinut numit Sofia. Nu se ştie multe despre dispariţia sa, dar Sofia, principalul sat de la care a venit şi numele regatului a supravieţuit. Nu se ştie mult, dar se pare că mulţi oameni din regat au vrut să intre în singurul sat ce a rămas dar nu se putea. Un sfinx se aşezase la poartă. Avea obrazul de femeie, corp de leu, aripi de vultur, gheare de zgripţor şi coadă de balaur.
Când trecea cineva care vroia să intre în sat îi punea, pe rând 4 întrebări cu multă viclenie şi dacă nu îi dădea răspunsul corect îl închidea într-o carte, unde scria numele fiecărui locuitor ce răspundea greşit. Cartea avea patru ilustrate ce corespundeau celor patru întrebări, de fiecare dată când un locuitor răspundea greşit la o întrebare, „arunca” omul la ilustrata ce corespundea întrebării greşite. Aşa a închis sfinxul pe mulţi locuitori. Lumierre auzi şi merse în Sofia, pe Diablo, ce de când l-a îmblânzit, i-a rămas credincios.
Când ajunse lângă sfinx grăi:
- Am venit să te biruiesc, dar nu cu puterea, ci cu inteligenţa.
- Bine, să ne înfruntăm!
Şi fata împreună cu sfinxul „zburară” prin filele cărţii până ajunseră la o ilustrată reprezentând o stâncă ce era lovită de mare. Acolo erau o grămadă de oameni. Toţi erau închişi de către sfinx.
- De vrei să îi scapi din carte pe aceşti oameni răspunde iute: ce urcă şi coboară neîncetat şi fără de scară?
- Marea!
- Mă ţin de cuvânt oamenii vor fi eliberaţi. Să mergem la următoarea ilustrată!
Următoarea ilustrată era o temniţă în care erau sute de oameni.
- Dau naştere luminii, dar totuşi sunt obscur. Cine sunt?
- Umbra!
- Următoarea! Spuse sfinxul pălind de ciudă şi în mintea sa grăind: „ Cine e fata asta? Nimeni n-a ajuns aşa departe. La următoarea sigur va greşi.
Ilustrata aceasta era un munte care părea, la fel ca titanul Atlas, să ţină pe umeri ziua şi nosptea, pe care nu era nici un om. Pesemne că nimeni nu a ajuns până acolo.
- Voi fi mâine, am fost ieri. Cine sunt?
- Astăzi!
- Ilustrata finală!
Ultima era o temniţă din cărţi uriaşe înăuntrul căreia era o creatură de foc.
- Distruge creatura!
- Apă!
Şi dintr-o dată o bulă gigantică de apă învălui creatura şi când pocni din degete Lumierre, bula se strînse până ce creatura muri lăsând să cadă o ploaie de foc. Sfinxul râdea în sinea sa: „ Să vedem cum mai scapă!” . Fata spuse apoi:
- Aer!
Şi o perdea de aer o învălui nepermiţând focului să o atingă. Din păcate, focul a devenit un dragon. Lumierre spuse apoi, cu curaj:
- Energie!
Şi un scut de energie apăru în mâna lui Lumierre, iar ea îl învârti şi îl aruncă în dragon. Scutul se învârti în jurul dragonului, apoi se transformă la a treia rotaţie într-o cuşcă. Lumierre, ca şi cu bula de apă, pocni din degete şi cuşca se strânse până când dragonul a fost strivit.
- Ce fiinţă merge în patru picioare apoi în două şi în sfârşit în trei? Spuse sfinxul plesnind de ciudă.
- Omul. Spuse Lumierre liniştită.
Apoi sfinxul se transformă într-o ploaie aurie ce învălui cartea şi toţi oamenii încătuşaţi şi Lumierre au ieşit din carte. Încă o creeatură învinsă. A fost ultima probă. Din curiozitate poate, Lumierre se uită în cutia cu inele şi văzu că în jurul pietrelor inelelor de amethis scria cu litere străvechi: capcană energie, pe smaraldele azurii scut aer şi pe safire închisoare apă.
- Pricep! În timp ce foloseam puterile elementelor, inelele îşi dezvăluiau adevărata putere. De-acum voi avea nevoi de ele şi le voi purta.
Apoi puse unu câte unul, inelele pe degetele sale fine, apoi porni spre Pădurea Durerii.




Capitolul VI

Wolf, Cavalerul-Lup,
Paznicul Pădurii


După ce învinse sfinxul, fata se urcă pe Diablo şi zburară spre Pădure. Aşa, călare pe Diablo, zburând prin văzduh cu părul fluturând prin aer, părea o zână ,nu! Era mai frumoasă ca o zână! Părea însăşi zeiţa frumuseţii, cea cu mâini trandafirii! Văzând aşa minunăţie, însăşi Apollo şi-a îndreptat privirea către ciudata făptură ce îndrăznea să-i străbată sălaşul. Când o văzu pe Lumierre, credea că e o nouă zeiţă. Dar nu era o zeiţă! Era ceva ce vom afla mai târziu, după ce Lumierre va trece prin foarte multe încercări!
Din cer, Lumierre era supravegheată de către Zeita Binelui, cu care s-a mai întâlnit, după cum ştiţi în vis, când i-a spus cum să-l îmblânzească pe Diablo. Oh! Era aşa frumoasă în bătaia razelor de soare încât ţi-era mai mare dragul să o priveşti. Zânele, crezând că este o nouă zeiţă se învârteau în jurul ei, strigând şi dansând. Lumierre nici nu le auzea. Era adâncită în gânduri.
Îşi punea o mie de întrebări: „Cine sunt eu defapt? Ce era Cartea? De ce nu mi-a spus tata de la început cine sunt? De ce nu ne-a spus tata că trandafirii ne vor seca de viata? De ce trebuie să mă duc în Pădurea Durerii? De ce trebuie să mă întânesc cu Cavalerul-Lup?...”, dar aceste întrebări şi încă multe altele îşi vor găsi toate răspunsurile în curând.
Zburând aşa, adâncită în gânduri, Lumierre ajunse la Pădurea Durerii. Nimeni nu ştia mai nimic despre Pădurea Durerii. Se ştia doar că era păzită de Cavalerul-Lup. Nici despre el nu se ştia multe.
Când ateriză, vazu in jur o padure deasa ce la un moment dat, ii oprea intinderea un camp pustiu. Intoarse capul si zari un cavaler în armură mov. Pe umeri avea nişte mici figuri de lup argintii, iar scutul avea forma rotundă, cu mici pietre de amethist ce formau un cap de lup. Coiful său era făcut în aşa fel încât să fie şi o mască prin care nu se întrezăreau decât ochii de un albastru îngheţat. Cât observa ea acest neobişnuit cavaler, el o cerceta la rândul lui pe ea. El fu primul care întrerupse această cercetare cu o întrebare şi un gest curtenitor.
- Ce caută o aşa frumoasă domniţă prin părţile acestea? Şi o scânteie se aprinse, pentru a se stinge la fel de repede cum apăruse. Ochii săi reci fuseseră desgheţaţi pentru o clipă, dar vocea-i era aspră.
- Mă numesc Lumierre. Sunt Aleasa. Spuse ea, căreia nu-i scăpă scânteia din ochii cavalerului.
- Scuzaţi-mi îndrăsneala, spuse cavalerul şi o a doua scânteie scăpără în ochii lui, una mai strălucitoare ca prima, dar ce fac spiritele Cărţii?
- Ele fac spirale ce se ascund în apă, fac curse pe uscat, se înneacă în aer, dansează în foc şi se întorc în Rai.
- De ştiţi acest lucru, şi un fulger în toată firea se aprinsese în ochi săi îngheţaţi, presupun că ştiţi cine sunt, nu?
- Da şi nu. Ştiu că vorbesc cu Cavalerul-Lup, dar nu ştiu numele celui ce se ascunde după masca aceasta.
- Veţi afla la timpul potrivit, spuse el întorcându-se pentru a-şi feri privirea de ochii cercetători ai Lumierr-ei. Diablo, hai!
În acel moment Diablo, cu tot cu frâu făcu un salt şi se îndreptă spre Wolf.
- Acesta era calul tău? Întrebă Lumierre după ce văzu că Wolf încălecă pe Diablo fără nici un efort.
- Da. Îmblânzirea lui de către tine făcea parte din călătoria ta. Spuse el cu o voce aspră, neştiind cât de mult se ataşase Diablo de Lumierre. El era al meu.
Dar când rosti aceste cuvinte, Lumierre îl mângâie pe Diablo şi el se smuci odată şi îşi luă zborul. La o anumită înălţime rămase pe loc şi începu a străluci. În acelaşi timp Lumierre începu a pluti şi, când ajunse în dreptul lui Diablo, pentru o clipă părul ei se făcu negru, iar pentru altă clipă se făcu alb ca neaua, apoi se făcu iar la loc. În acest timp Diablo se transformă într-o minge luminoasă ce apoi se despărţi în două. Mare fu mirarea lui Wolf când mingiile acelea luminoase se transformară în doi cai de toată frumuseţea. Primul, era negru ca noaptea cu ochii de un rece ce te înfiora în timp ce al doilea alb ca neaua, avea ochii de un rubin ce te liniştea şi care, uneori se înflăcăra atât de tare de scotea scântei. Pe calul alb era aşezată Lumierre, dormind parcă. Oare ea făcuse asta? Nici eu nu ştiu. Cand caii aterizară, Wolf o luă în braţe pe Lumierre, încă dormind şi, privind-o îndeaproape, ochii lui începură să ardă, iar în sinea lui îşi spunea: „Chiar ea să fie? Nu, nu se poate!”. Şi cu un efort supraomenesc îşi smulse privirea de chipul ei, şi, cu paşi mărunţi, se apropie de un copac , sub umbra căruia o puse încet pe Lumierre, apoi îşi fixă privirea în zare. Se tot gândea la momentul când culoarea părului Lumierr-ei se preschimbă în negru, şi se tot frământa: „Se poate? Oare chiar ea să fie? Trebuie să aflu!”. Şi din când în când se mai uita la Lumierre.
Wolf a cunoscut-o oare pe Lumierre înainte să vină la Pădurea Durerii? Dar unde şi când? Şi de ce nu-şi aminteşte Lumierre acest lucru?





Capitolul VII
Granita, Cercul si Dragonul


Cand Lumierre se trezi, Wolf inca mai scruta zarea cu privirea. Printesa se ridica, pasi spre el si se aseza alaturi de el.
- Ce s-a intamplat?
- S-a intamplat ceva ce mi-a deschis ochii. Tu esti Aleasa.
- Trebuie sa mergem spre Tinutul Apelor, in cautarea Cartii.
- De unde stii?
- „Spiritele Cartii fac spirale ce se ascund in apa...”. Sa mergem.
Si spunand acestea, se ridica de langa Wolf, se indrepta spre calul cel alb, apoi se urca pe el. Wolf se urca pe calul negru. La un semna al manii lui Lumierre caii isi desfacura aripile apoi isi luara zborul.
Dupa cateva minute, petrecute privind peisajele ce deveneau din ce in ce mai sterpe si mai nisipoase (semn ca se apropiau de granita Taramului Apelor), Lumierre intoarse capul spre Wolf. Ochii lui priveau inainte... dar, la fel ca atunci cand se trezi Lumierre, acele safire vedeau ceva ce numai ele puteau sa vada, ochii lui priveau intr-un punct ce numai ei il vedeau. Dar... ochii... erau calzi, gheata ce ii ochii sa aiba o anume influenta aspura tuturor, inafara lui Lumierre, se topise. „S-a intamplat ceva... Dar oare ce? Hotarat lucru: trebuie sa aflu!” isi graia Lumierre hotarata. Intoarse capul si privi. Campia deasupra careia zburau devenea din ce in ce mai stearpa, solul devenea nisipos. Doar mici palcuri de iarba si ici-colo un arbore mai pitic, inconjurat de iarba aproape in intregime uscata sau un arbust singuratic sub soarele arzator, razbea printre intinderile nisipoase. In zare, un ochi priceput putea sa descopere o mica dunga albastra. Se apropiau de Taramul Apelor.
In curand campia se transforma parca, aparent intr-o plaja, care marginea o intindere de apa uriasa, ce parea ca nu se mai sfarseste. Din cand in cand, mai infruntau intinderea de apa insule destul de dese. Pe fiecare insula se zareau constructii ce pareau a fii cladiri. O insula uriasa plina de vegetatie si de cladiri asemanatoare acelora de pe alte insule, rasari parca din marea uriasa. Era si cea mai mare insula, si cea mai importanta dintre toate. Era insula Aneris.
Caii aterizara. Lumierre si Wolf privira imprejurimile pe care noi le-am descris deja. Lumierre zari printre iarba arsa de soare, o placuta care spunea: „Cel care va indrazni sa calce Cercul, cu nesocotinta sa va pieri”.
- „Cel care va indrazni sa calce Cercul, cu nesocotinta sa va pieri”. Murmura Lumierre.
- Oare ce inseamna?intreba Wolf indreptandu-se spre intinderea apei.
- Pai ar putea insemna...spuse Lumierre tresarind. Nu atinge apa!!!! Tipa cat de tare putu, printesa.
Dar nu a resuit sa opreasca de ce se temea. Un dragon tasni din apa, dintr-o data. Avea colti mari ca de gheata, solzii ii avea de un alb amestecat cu un verde-albastrui. Aripi nu avea, nici picioare, seamana mai mult cu un sarpe urias. Se repezi spre Wolf, lovindu-l apoi. Dupa ce scoase un geamat de durere, Wolf se prabusi la pamant. Printesa scoase un strigat, apoi isi impreuna mainile la piept, spunand niste cuvinte fara inteles. Dragonul se repezi apoi spre Lumierre. Dar printesa nu se clinti. Continua sa rosteasca cuvintele ciudate, cu mainile impreunate. In jurul ei se forma o aura ce devenea din ce in cemai vizibila. Cand dragonul incerca sa sparga acea aura, aura il absorbi pe el. Dupa toate acestea, Lumierre cazu in genunchi. Parea ca este secata de energie, dar, cu ultimele puteri se indrepta spre Wolf. Se puse langa el. Mana ei dreapta o puse pe pietul lui Wolf, in timp ce mana dreapta si-o puse pe pieptul ei. Mana ei stanga incepu sa straluceasca puternic, in timp ce mana dreapta stralucea slab. Dupa cateva minute in care nu facu nici o alta miscare, mana de pe pieptul ei incepu sa straluceasca slab, in timp ce mana de pe pieptul lui incepu sa straluceasca puternic. Dupa schimbarea aceea, isi smulse mana ca si cand ar fi fost blocata. Dupa toate acestea, secata de putere, cazu langa Wolf.


Sper sa va placa!

[edit aly]pot sa stiu de ce ai lasat atat loc liber intre capitole? am mai sters eu din loc, dar data viitoare fara atat loc liber