Deci...M-am gandit ca fiind vacantza toti avem mai mult timp, inclusiv eu ji am timp sa ma ocup de un fic ...asa ca am facut unul nou ..Sper sa va placa Si sper ca makar 1 persoana sa il citeaska ca nu il fak degeaba
Oricum..uita-tzi primul capitol Sper sa va placa
Capitolul 1...
O persoana din trecut??
Ma uitam in jurul meu...nu vedeam doar siluete inalte ce nu aruncau nici macar o mica privire asupra mea, un copil mic si blestemat sa suporte rautatea tuturor.
La doar varsta de 5 ani, vedeam lumea cu alti ochi...vedeam acel lucru ce nu multi il vedeau, acel lucru era cruzimea omenirii. Toti ma dispretuiau doar pentru ca am mostenit o avere fabuloasa de la parinti mei care acum doi ani au decedat. Nimanui nu i-a pasat atat de ei cat nici de soarta mea. Am ramas un copil orfan, o fata mica si nevinovata care zacea langa mormantul parintilor sai intr-o balta de lacrimi. Cazusem intr-o depresie din care am iesit cu greu...
Cand ieseam din casa imensa, toti incepeau sa se indepareteze de mine, parca eram un demon, un pericol pentru omenire...AToti erau invidiosi si invidia lor ma facea sa sufar enorm.
Insa acum, ca am implinit saisprezece ani, nu mai sunt aceasi ferita mica si plapanda care, eram odata...am invatat din greseli, am invatat sa traiesc din amintiri, am invatat sa torn maretie in injosire, sa gasesc alinare in lacrimi indurerate, placere in suferinta si suferinta in placere...
-Waaaa!!! E timpul sa te trezesti...!
Se auzea o voce atat de cunoscuta...Imi deschis incet ochii, imi iau ceasul si-l arunc cat colo. Bietul, de cate ori a fost aruncat ma mira ca mai e intreg...
Ma ridic din pat si calc usor pe covorul moale de culoarea capsunii si ma indrept cu pasi marunti spre fereastra, care era in fata patului imens. Langa pat in fiecare parte se afla cate o noptiera. Pe noptiera din stanga se afla o lampa, iar pe cealtla cateva lucruri puse de mine. Cum intri in camera, in dreapta e patul vizavi e fereastra si terasa,intr-un colt televizorul,pe peretele de langa usa, se afla biroul si un loc destinat mie unde sa ma aranjez. Pe peretele din fata usii era o masuta si doua fotolii iar in coltul din apropierea patului se afla dulapul.
Ajunsa in fata ferestrei, dau incet la o parte draperia si las sa patrunda in camera de un albastru oceanic, tinere raze de soare care dezmierdau usor pamantul inca somnoros...Era 8 dimineata.
-Off din nou o zi plictisitoare de duminica...Zic eu suspinand adanc.
Deschid incet usile dulapului imens din fata mea si ma gandesc cu ce sa ma imbrac. Imi aleg o bluza pe corp cu "buricul afara" cum ii zic eu...si o pereche de pantaloni lungi, pe corp, pe care le arunc mai apoi pe pat.
Ma gandeam sa fac un dus..cu tot ca imi era cam lene. Ma dezbrac incet si ma bag sub dus. Stropii de apa curgeau incet pe pielea mea, simteam cum sute de picuri imi dezmierdau corpul, cum zeci de litri de apa se pierd doar pentru ca eu ma scufund in visul meu etern, lasand apa sa curga incet...
Dupa ce am iesit de la dus, ma imbrac cu hainele alese si cobor grabita spre bucatarie ca sa iau micul dejun. Aud un glas pe care il cunosteam, dar nu stiam de unde...
-ANABELL!!! Ce dor mi-a fost de tine! ...zise un baiat nu prea inalt cu ochii mov spre rosu, cu parul tot mov inchis care era imbracat intr-o bluza neagra cu doua dungi albe, o pereche de jeansi inchisi la culoare si la mana avea o panglica roza legata. Ma luase in brate..Eu stateam nemiscata fara sa zic sau sa fac ceva, ma lasam imbratisata. Nu stiam cum, dar parfumul acela, vocea lui, imi pareau atat de cunoscute...dar cand stau sa ma gandesc de unde...un gol mare imi apare in fata, in care ma prabusesc cu viteza.
-La multi ani printesa mica. Imi zice baiatul care ma trezeste la realitate.
-Mda...mersi.
-Ha? ce e cu tine? Unde iti e zambetul de pe buze?
In acel moment a intrat in bucatarie si doica mea care parea a fi mai vesela ca deobicei...
-Buna dimineata sarbatorit-o! ce planuri aveti pe ziua de azi??
-Cred ca iea afara sa0mi limpezesc gandurile.
-Dar domnisora nici nu-l salutati pe Kanon???
Stateam si ma uitam uimita la doica mea, pur si simplu nu stiam de cine vorbea...
-Vorbeste despre mine. zise baiatul care imi parea atat de cunoscut.
-kanon ha?? Nu cred ca te cunosc...
-Domnisoara! Cum puteti sa spuneti una ca asta? intreba bona mea
-E in ordina...zise baiatul. Nu ma mira ca nu ma recunoaste, au trecut 5 ani de atunci...Ei oricum, Anabell, sper ca nu te superi ca voi sta la voi o vreme, cel mult o saptamana. Daca tot am venit inapoi in Tokio..
-Cum vrei tu... I-am raspuns eu pe un ton nepasator.
-POate in acest timp, iti vei aduce aminte de noi...continua el.
De noi?? Ma gandeam eu...La ce se refera? Devine din ce in ce mai ciudat, nu mai inteleg nimic!
-Ei bine, eu ma duc sa imi pun lucrurile in camera pe care mi-a dat-o Gretie...( bona mea ).
-Succes..I-am spus eu iesind din bucatarie. M-am dus la intrare unde mi-am luat niste balerini negrii in picioare si am iesit.
Ma indreptam spre parc, Nu era foarte departe de casa mea..Era inca toamna, copacii isi lepadau ultimele frunze ruginii, care se pierdeau in gol intr-un dans lent. Erau purtate de vant cine stie pana nde si pana cand.
Ajunsa locul dorit, pasesc pe aleea pustie cu un asternut de frunze moasrte, un asternut ruginiu care fosnea la fiecare pas de'al meu. Ma indreptam spre bamca pe care obijnuiam sa ma asez. Era la marginea parcului. Strabat incet parcul, auzind certurile ciorilor care niciodata nu se impaca. Ma asez pe banca si ma uit spre cer. Incep sa se adune din ce in ce mai multi nori. Nu mai puteam vedea culoarea limpede a cerului, acea nuanta neconfundabila de albastru.
Era liniste, doar eu si natura. Da...un loc linistit, insfarsit un lucru obisnuit pe ziua de azi...
-Aici erai...
-Ha? Cine?....dar cand ma intorsesem....
-To back continued-
~~Sper ca v-a placut...:) Astept cat mai multe pareri si chiar si comentarii la adresa ficului ~~
Pozele personajelor :
Anabell :
Kanon:
Oricum..uita-tzi primul capitol Sper sa va placa
Capitolul 1...
O persoana din trecut??
Ma uitam in jurul meu...nu vedeam doar siluete inalte ce nu aruncau nici macar o mica privire asupra mea, un copil mic si blestemat sa suporte rautatea tuturor.
La doar varsta de 5 ani, vedeam lumea cu alti ochi...vedeam acel lucru ce nu multi il vedeau, acel lucru era cruzimea omenirii. Toti ma dispretuiau doar pentru ca am mostenit o avere fabuloasa de la parinti mei care acum doi ani au decedat. Nimanui nu i-a pasat atat de ei cat nici de soarta mea. Am ramas un copil orfan, o fata mica si nevinovata care zacea langa mormantul parintilor sai intr-o balta de lacrimi. Cazusem intr-o depresie din care am iesit cu greu...
Cand ieseam din casa imensa, toti incepeau sa se indepareteze de mine, parca eram un demon, un pericol pentru omenire...AToti erau invidiosi si invidia lor ma facea sa sufar enorm.
Insa acum, ca am implinit saisprezece ani, nu mai sunt aceasi ferita mica si plapanda care, eram odata...am invatat din greseli, am invatat sa traiesc din amintiri, am invatat sa torn maretie in injosire, sa gasesc alinare in lacrimi indurerate, placere in suferinta si suferinta in placere...
-Waaaa!!! E timpul sa te trezesti...!
Se auzea o voce atat de cunoscuta...Imi deschis incet ochii, imi iau ceasul si-l arunc cat colo. Bietul, de cate ori a fost aruncat ma mira ca mai e intreg...
Ma ridic din pat si calc usor pe covorul moale de culoarea capsunii si ma indrept cu pasi marunti spre fereastra, care era in fata patului imens. Langa pat in fiecare parte se afla cate o noptiera. Pe noptiera din stanga se afla o lampa, iar pe cealtla cateva lucruri puse de mine. Cum intri in camera, in dreapta e patul vizavi e fereastra si terasa,intr-un colt televizorul,pe peretele de langa usa, se afla biroul si un loc destinat mie unde sa ma aranjez. Pe peretele din fata usii era o masuta si doua fotolii iar in coltul din apropierea patului se afla dulapul.
Ajunsa in fata ferestrei, dau incet la o parte draperia si las sa patrunda in camera de un albastru oceanic, tinere raze de soare care dezmierdau usor pamantul inca somnoros...Era 8 dimineata.
-Off din nou o zi plictisitoare de duminica...Zic eu suspinand adanc.
Deschid incet usile dulapului imens din fata mea si ma gandesc cu ce sa ma imbrac. Imi aleg o bluza pe corp cu "buricul afara" cum ii zic eu...si o pereche de pantaloni lungi, pe corp, pe care le arunc mai apoi pe pat.
Ma gandeam sa fac un dus..cu tot ca imi era cam lene. Ma dezbrac incet si ma bag sub dus. Stropii de apa curgeau incet pe pielea mea, simteam cum sute de picuri imi dezmierdau corpul, cum zeci de litri de apa se pierd doar pentru ca eu ma scufund in visul meu etern, lasand apa sa curga incet...
Dupa ce am iesit de la dus, ma imbrac cu hainele alese si cobor grabita spre bucatarie ca sa iau micul dejun. Aud un glas pe care il cunosteam, dar nu stiam de unde...
-ANABELL!!! Ce dor mi-a fost de tine! ...zise un baiat nu prea inalt cu ochii mov spre rosu, cu parul tot mov inchis care era imbracat intr-o bluza neagra cu doua dungi albe, o pereche de jeansi inchisi la culoare si la mana avea o panglica roza legata. Ma luase in brate..Eu stateam nemiscata fara sa zic sau sa fac ceva, ma lasam imbratisata. Nu stiam cum, dar parfumul acela, vocea lui, imi pareau atat de cunoscute...dar cand stau sa ma gandesc de unde...un gol mare imi apare in fata, in care ma prabusesc cu viteza.
-La multi ani printesa mica. Imi zice baiatul care ma trezeste la realitate.
-Mda...mersi.
-Ha? ce e cu tine? Unde iti e zambetul de pe buze?
In acel moment a intrat in bucatarie si doica mea care parea a fi mai vesela ca deobicei...
-Buna dimineata sarbatorit-o! ce planuri aveti pe ziua de azi??
-Cred ca iea afara sa0mi limpezesc gandurile.
-Dar domnisora nici nu-l salutati pe Kanon???
Stateam si ma uitam uimita la doica mea, pur si simplu nu stiam de cine vorbea...
-Vorbeste despre mine. zise baiatul care imi parea atat de cunoscut.
-kanon ha?? Nu cred ca te cunosc...
-Domnisoara! Cum puteti sa spuneti una ca asta? intreba bona mea
-E in ordina...zise baiatul. Nu ma mira ca nu ma recunoaste, au trecut 5 ani de atunci...Ei oricum, Anabell, sper ca nu te superi ca voi sta la voi o vreme, cel mult o saptamana. Daca tot am venit inapoi in Tokio..
-Cum vrei tu... I-am raspuns eu pe un ton nepasator.
-POate in acest timp, iti vei aduce aminte de noi...continua el.
De noi?? Ma gandeam eu...La ce se refera? Devine din ce in ce mai ciudat, nu mai inteleg nimic!
-Ei bine, eu ma duc sa imi pun lucrurile in camera pe care mi-a dat-o Gretie...( bona mea ).
-Succes..I-am spus eu iesind din bucatarie. M-am dus la intrare unde mi-am luat niste balerini negrii in picioare si am iesit.
Ma indreptam spre parc, Nu era foarte departe de casa mea..Era inca toamna, copacii isi lepadau ultimele frunze ruginii, care se pierdeau in gol intr-un dans lent. Erau purtate de vant cine stie pana nde si pana cand.
Ajunsa locul dorit, pasesc pe aleea pustie cu un asternut de frunze moasrte, un asternut ruginiu care fosnea la fiecare pas de'al meu. Ma indreptam spre bamca pe care obijnuiam sa ma asez. Era la marginea parcului. Strabat incet parcul, auzind certurile ciorilor care niciodata nu se impaca. Ma asez pe banca si ma uit spre cer. Incep sa se adune din ce in ce mai multi nori. Nu mai puteam vedea culoarea limpede a cerului, acea nuanta neconfundabila de albastru.
Era liniste, doar eu si natura. Da...un loc linistit, insfarsit un lucru obisnuit pe ziua de azi...
-Aici erai...
-Ha? Cine?....dar cand ma intorsesem....
-To back continued-
~~Sper ca v-a placut...:) Astept cat mai multe pareri si chiar si comentarii la adresa ficului ~~
Pozele personajelor :
Anabell :
Kanon: