~Anime Heaven~

Metropola Kayowelcome

Alăturați-vă forumului, este rapid și ușor

~Anime Heaven~

Metropola Kayowelcome

~Anime Heaven~

Doriți să reacționați la acest mesaj? Creați un cont în câteva clickuri sau conectați-vă pentru a continua.

Bun venit pe forumul nostru! (~>Anime Heaven<~)! Pentru a va face o impresie despre ce va ofera forumul nostru, aruncati o privire prin forum, iar daca va place ce vedeti, inscrieti-va! Celor deja inscrisi, va uram distractie placuta!


5 participanți

    Metropola

    Polaris
    Polaris
    Mechanic maid
    Mechanic maid


    feminin
    Numarul mesajelor : 228
    Varsta : 30
    Localizare : On the moon
    Joburi/Distractii : Cartea de pe birou, desenul neterminat, muzica dată la maxim şi anime/manga.
    Stare de spirit : Plutesc printre nori, deci aeriană^^
    Data de inscriere : 29/06/2009

    Metropola Empty Metropola

    Mesaj Scris de Polaris Joi Iul 02, 2009 8:29 am

    Am stat ceva timp până să mă decid dacă să pun povestea sau nu, dar am zic că nu am nimic de pierdut dacă o fac. Ficul îl am scris pe mai multe siteuri, aşa că nu vreau să se considere plagiat.
    Ideea gravitează în jurul unei tinere de 15 ani care a crescut în lumea mafiei, fiind antrenată special pentru a putea duce tradiţia familiei sale mai departe. În urma unui gest nechibzuit, fata ajunge să fie trimisă departe de casă, însă nu scapă nici acolo de probleme. În tot acest timp, psihicul ei devine din ce în ce mai slab, până când, la sfârşit, cedează.



    *METROPOLA*

    Cap.I - " Răzbunare "



    Linişte, singurătate şi... Roşu. Mult mult roşu, peretele, covorul, patul. Totul este învăluit în roşu, în sânge.

    Vântul: pătrunde încet în cameră, mişcă roşul din geam, mişcă lenjeria de satin roşu. Culoarea nebuniei... roşul... Raţiunea este colorată în roşu; pierd controlul! Roşul mă învaluie.

    Sângele se prelinge pe conturul umărului meu. E atât de cald, atât de ROŞU. Coboară. Coboară şi începe să picure pe satinul roşu, iar ochii mei privesc cu lăcomie dâra lăsată în urmă pe antebraţ. Duc mâna la gât, iar degetele lungi ating zgârietura roşiatică. " Noroc chior... " . Dacă glonţul ar fi trecut mai aproape, acum m-aş fi odihnit într-un coşciug sângeriu, la zece metri sub pământ. Ştiu, uneori sunt cam... sadică. Graniţa dintre raţiunea mea şubredă şi nebunia totală era atât de fragilă, atât de... efemeră; ca un fir de aţă: un fir de aţă roşie. Paradoxal, clipele mele de luciditate erau extrem de laconice şi se rezumau doar la eternul pistol auriu ce zăcea descărcat pe biroul din faţa mea. Minunatul obiect îşi extindea tot mai mult umbra, iar eu mă aflam tot în pat. Privesc tavanul; ce văd? Totul... Stelele, luna şi întuneric. Smoala, iadul, moartea; toate mi se perindă prin faţa ochilor. Ce anomalie bizară: iar este lună plină. Mereu şi mereu şi mereu este lună plină: când m-am născut eu a fost lună plină, când am învăţat despre "Imperiul Rosetti" , când am dat primul jaf, când a murit mama. Toate amintirile mele sunt legate de luna plină- chiar şi atunci când tata mi-a prezentat-o pe noua lui soţie, persoana pe care am urât-o şi o urăsc şi acum cu toată puterea.

    Mă ridic. Doar simplul gând că acea nenorocită vrea să-i ia locul mamei mă înfioară şi mă dezgustă peste măsură. La dracu' ! Iar m-am indispus. Acea mizerabilă nu merita să fie nici servitoare, darămite doamna acestei case.Dacă ar fi fost după mine, ea ar fi zburat de mult din castel, împreună cu fraierul de tată al meu. Dar, deşi nu-mi place să recunosc, sunt neputincioasă. Nu pot să fac nimic în legătură cu cei doi. Dacă mama nu m-ar fi implorat să-l las în viată, acum eu aş fi condus totul, eu aş fi planificat fiecare mişcare a mafiei japoneze.

    Privesc discret pistolul... Ţeava lungă, aurie, sclipeşte sub razele lunii, iar gloanţele din apropiere încep să se rostogolească. Unul cade jos... Mă apropiu şi îl ridic. Îi simt răceala, iar senzaţia pe care mi-o oferă acel contact chinestezic mă face să zâmbesc. Ating arma, o iau în mână, fixez glonţul şi o încarc. Aveam nevoie de ceva; de ceva care să mă poată aduce iar cu picioarele pe pământ. Nici măcar vechiul meu pistol nu mai putea să facă asta, dar atunci... Cine, sau mai bine zis: CE putea să mă trezească?... Ştiu. Ceva nou, inedit, indestructibil, la fel ca... El. Da, cu siguranţă el. Dar, există o mare problemă: nu ştiu unde l-a ascuns tata. Am nevoie de schiţe, de informaţii; trebuie să-l găsesc cât mai repede pe Donner. Pun vechea mea armă la loc, in cureaua fustiţei, după care ies în fugă din cameră. Unicul loc unde puteam găsi informaţiile necesare era biroul lui papa. Parcurg holul lung, după care cobor scările tâmpit decorate- un stil necunoscut mie, dar care îmi oferea certitudinea că ceva mai hidos decât el nu există. Ajung în sufragerie. Stilul gotic, pe care eu şi mama îl adorasem, dispăruse complet, iar acum parcă m-aş fi aflat într-o cameră de turtă dulce. Era cea mai stupidă schimbare pe care o făcuse cotoroanţa de când intrase în casa şi în viaţa mea. Arunc o ultimă privire grotescului aranjament, după care mă îndrept spre bibliotecă. Deschid uşa mare din stejar şi pătrund în încăperea prost luminată. Şemineul, ca un portal din flăcări, era înconjurat din toate părţile de cărţi. Deasupra lui, tabloul mamei privea cu superioritate totul, de parcă cea pictată ar fi fost vie. O analizez pentru câteva clipe plină de admiraţie, apoi mă îndrept spre rafturile din faţa mea. Studiez atent cotoarele vechi şi ponosite ale cărţilor, până când dau de cea pe care o caut. Ating suprafaţa rigidă, iar cu un zgomot scurt, mobilierul se dă la o parte, făcând loc unor scări din piatră. Încep să urc treptele, în timp ce în spatele meu trapa se închide. Bâjbâi pentru pentru un timp prin întuneric până când simt răceala clanţelor. Deschid uşa şi intru nonşalantă înăuntru. Lampa pitică ce era aşezată pe birou lumina sobru, iar perdelele erau trase. Privesc scârbită scumiera de pe măsuţa din dreapta mea, după care îmi continui drumul. Pe suprafaţa din lemn negricios erau împrăştiate o droaie de hârtii pline cu schiţe. Încep să caut cu interes printre ele, aruncându-le una câte una pe jos. Acum biroul este gol. Nu găsisem planurile. Eram frustrată, nervoasă şi... plictisită. Foarte plictisită. Privesc ciudat lampa. Becul rotund, gălbui, îşi arunca lumina leneş. Mă deranja. Mă deranja şi incomoda. Ochii mi se micesc, iar mâna îmi trece rapid peste obiectul sângeriu. Cu un zgomot scurt, lampa se sparge de podeaua rece. Cioburile transparente se împrăştie ca un val, iar câteva dintre ele îmi ajung la picioare. M-am privit o clipă în sticlă, după care scârţâitul prelung al uşii m-a făcut să mă întorc brusc.
    - Hei, puştoaico! Ce cauţi în biroul lui şefu' ?

    Vocea groasă şi răguşită- cu siguranţă din cauza tutunului- m-a făcut să mă încrunt. Bărbatul din pragul uşii, de două cât mine, mă privea atent. Deşi nu puteam să-i văd ochii, ştiam prea bine că studia cu mare suspiciune încăperea şi, implicit, pe mine. Se lăsă tăcerea. Nu îi răspunsesem la întrebare; nu aveam de gând să o fac. Până la urmă eu eram adevărata şefă. Trec trei minute. Nu se mişcă niciunul dintre noi. Este linişte; linişte şi întuneric. Mă săturasem să tot aştept. Nu aveam timp de pierdut. Trebuia să găsesc schiţele cât mai repede.

    Cu un zâmbet ironic şi cu o privire ce-mi trăda dispreţul faţă de făptura din faţa mea, am început să vorbesc:

    - Măi, măi! Oare nu eşti tu acel angajat al lui papa care mereu intră în bucluc şi care face de râs toată mafia japoneză?

    Auzindu-mi insultele, bărbatul se apropie furtunos de mine şi, prinzându-mi brutal încheieturile, îmi răspunde pe un ton ofensat:

    - Cine te crezi, puştoaico, de vorbeşti aşa cu mine?

    Gata! Deja devenise insuportabil. Cum îşi permitea să mă atingă pe mine: moştenitoarea imperiului Rosetti? Îmi trag mâna şi, ducând-o la curea, scot pistolul. I-l aşez la tâmple şi trag... Un foc, o bufnitură, iar acum bărbatul era pe jos, probabil deja mort, într-o baltă de lichid roşu închis. Surâd. De când nu mai împuşcasem oare pe cineva? Nu ştiu; cred că trecuseră aproape...aproape trei ani. Şi totuşi, îmi cam pierdusem îndemânarea.

    Deodată, simt că cineva mă priveşte. Mă întorc spre uşă, iar în prag îmi zăresc tatăl:

    - Diva, scumpete, ce s-a întâmplat? mă întreabă acesta curios şi oarecum speriat.

    - Păi, vezi tu, oricum nu era de folos! După părerea mea, ceea ce te încurcă trebuie să dispară; indiferent de mijloace.

    A ridicat intrigat o sprânceană... Nici nu mă aşteptam la mai mult din partea lui. Nu a spus nimic; absolut nimic. Mă enerva. Ori eram eu proastă şi nu ştiam să fac conversaţie, ori tăcerea dintre noi era extrem de sugestivă. Ce voia: să mă pedepsească?! Să mă trimită în cameră?! Chiar ţinea neapărat să fie ridicol până la apogeu? Nu puteam să cred că era tatăl meu sau cel puţin vre-o rudă de-a mea.

    M-am retras fără să comentez. O ceartă cu el era pur şi simplu inutilă. Înainte să-mi dau măcar seama, ajung în cameră. Mă aşez pe pat şi închid ochii. Instinctiv, mă gândesc la mama. Pielea ei ciocolatie, pletele ca de smoală; întunecate, şi ochii de culoarea onixului: două pietre preţioase care priveau cu superioritate în jur. Cu superioritate şi cu o oarecare răutate; o răutate sublimă. Deşi fizic nu semănam mai deloc, caracterul; privirea; ferocitatea erau prezente în ambele cazuri.

    O, de ce a trebuit tu să părăseşti aşa de repede lumea oamenilor; lumea mea? De ce nu ai lăsat omenirea să se bucure de frumuseţea ta? De ce atunci când ai plecat mi-ai lăsat totul şi, totodată, nimic?

    Zâmbete, veselie, lumină... Totul s-a pierdut în abisul îngheţat al vremii. Totul a fost uitat şi lăsat să se descompună; să dispară. Nici măcar amintirile nu mai există. Au pierit şi ele, odată cu zâmbetul tău; odată cu TINE. Mă adâncesc tot mai mult în propria-mi lume, acolo unde nimeni nu poate să intre, acolo unde adevărata "eu" îşi duce traiul şi supravieţuieşte cum poate. Moartea îmi dă târcoale în fiecare minut, iar amintirea ta devine difuză şi efemeră. Mă pierd în labirintul vieţii, aşteptându-mi resemnată sfârşitul, în timp ce corpul îmi stă pe loc, iar simţurile mele parcă aşteaptă pe cineva; pe cineva capabil să mă îndrume spre ieşire; cineva care să mă trezească. Din ziua în care ai murit îl aştept pe acel "cineva", iar el încă nu şi-a făcut apariţia; nu a dat dovadă că ar exista măcar. Şi dacă întradevăr nu există? Dacă sunt nevoită să găsesc singură drumul? Dacă îndrumătorul meu nu se află pe această lume? Atunci...Atunci CE mă fac? O să... o să mor? O să dispar şi o să fiu uitată, îngropată sub pământul rece şi umed? O să mă sting asemeni unei flăcări care atinge apa şi piere?

    ***

    Deschid îngrozită ochii. Vechea mea cameră apare în cadrul meu vizual, în timp ce picăturile de transpiraţie se amestecau cu sângele din zona gâtului şi se prelingeau încet pe pieptul meu, ce se mişca în ritmuri alerte. Adormisem... Adormisem cu capul pe foaia ce o ţineam strâns intre degete. Fusese doar un vis; un vis ce-mi reflecta toate gândurile: eu, mama şi prăpastia dintre noi numită Moarte.


    Sper că va făcut plăcere să citiţi şi aştept cât mai multe păreri. Ja**
    ..::Nina::..
    ..::Nina::..
    Administrator
    Administrator


    feminin
    Numarul mesajelor : 418
    Varsta : 29
    Localizare : Pe scaun
    Joburi/Distractii : Bla-Bla
    Stare de spirit : ~=.=~
    Data de inscriere : 04/02/2009

    Metropola Empty Re: Metropola

    Mesaj Scris de ..::Nina::.. Joi Iul 02, 2009 4:21 pm

    Nu pot sa spun decat un singur lucru: Uau!
    Ideea imi place la nebunie! Imi place ca tii cont de limba romana cu ă , î, ş etc., nu ca mine. xD Naratiunea, dialogul si descrierea mi se par Ok si deja devin fana. Succes in continuare!
    Aly
    Aly
    ~:Yaoi Maniac:~
    ~:Yaoi Maniac:~


    feminin
    Numarul mesajelor : 1096
    Varsta : 33
    Localizare : Arad
    Joburi/Distractii : Anime of course :&gt;
    Stare de spirit : -d(OwO)b-
    Data de inscriere : 03/01/2009

    Metropola Empty Re: Metropola

    Mesaj Scris de Aly Joi Iul 02, 2009 6:27 pm

    eu ce sa mai zic... Metropola 542802 asta da fic... si o sa il ador stiu asta Metropola 896622 ideea cu mafia e foarte buna Metropola 278339 . de fapt extraordinara.. astept sa pui continuarea si cum a zis si sys, folosesti diacritice [park asa le zic >>] si asa se intelege mai bine, eu una cred k mor pana scriu cu ele... -.-" gambate la scris
    SasuSaku
    SasuSaku
    ♫♪♥Bغbغ Mί©™♥♪♫
    ♫♪♥Bغbغ Mί©™♥♪♫


    feminin
    Numarul mesajelor : 468
    Varsta : 30
    Localizare : Prin zona :D ce-i sigur e ca de pe Terra
    Stare de spirit : Buna shi nebuna :))
    Data de inscriere : 05/02/2009

    Metropola Empty Re: Metropola

    Mesaj Scris de SasuSaku Sam Iul 04, 2009 10:35 am

    Deci am ramas O.O
    Un fic foarte reusit Metropola 805747
    Imi place la nebunie, mai ales ideea pe care ai avut-o Metropola 928401
    Sunt de acord cu Aly in cea ce priveste diacriticele...pff...pana scriu eo cu diacritice ma apuca noaptea numa la vreo 20 de prop Metropola 44727
    Ma rog Metropola 696396
    Bafta in continuare ;)
    Sper ka vei posta de curant urmatorul capitol :/:
    Polaris
    Polaris
    Mechanic maid
    Mechanic maid


    feminin
    Numarul mesajelor : 228
    Varsta : 30
    Localizare : On the moon
    Joburi/Distractii : Cartea de pe birou, desenul neterminat, muzica dată la maxim şi anime/manga.
    Stare de spirit : Plutesc printre nori, deci aeriană^^
    Data de inscriere : 29/06/2009

    Metropola Empty Re: Metropola

    Mesaj Scris de Polaris Mar Iul 07, 2009 10:12 am

    ..::Nina::..- mă bucur că-ţi place povestea- mă rog, primul capitol- şi te mai aştept pe aici, little fish.
    Aly- mulţumesc pentru comment şi mă bucur că-ţi place ideea. În ceea ce priveşte diacriticile, scriu cu ele de mult timp, aşa că-mi este uşor.
    SasuSaku- îmi pare bine că-ţi place şi-mi pare rău că acest capitol vine aşa târziu, deşi îl aveam scris.
    Fără alte introduceri, o parte din capitolul 2...



    Cap.II - " Un jaf aproape perfect "



    A trecut o săptămână... O săptămână de singurătate, de abandonare, de izolare. Gândurile mele au stagnat, iar percepţiile despre viaţă mi se schimbau de la o zi la alta. Cei patru pereţi ai camerei nu-şi modificaseră poziţia, iar luna continua să strălucească palid deasupra patului meu. Umbra degetelor mele suspendate în aer întuneca peretele imaculat, în timp ce foile de hârtie alunecau uşor pe satinul roşu. Le studiasem amănunţit, asigurându-mă că nimic nu o să-mi scape, că totul o să fie perfect. Nu-mi plăceau surprizele, deci trebuia să nu omit nimic din cadrul schiţelor.

    În acele momente eram atât de fragilă, încât orice mă putea rănii; orice cuvânt, orice atingere, orice reacţie. Mă îngrozea totul; mă îngrozea claustrarea, liniştea şi chiar propria-mi persoană. Mă ridic... Simt că o să înnebunesc dacă o să mai stau aşa, degeaba. Privesc pentru ultima oară foile, după care mă apropiu cu sfială de uşa masivă. Nici măcar contactul cu marmura îngheţată nu m-a scos din lamentabila mea adormire. Am parcurs holul atât de bine cunoscut mie, apoi am început să cobor plictisită treptele. Ajung în salon... Ameţesc. Mă cuprinde scârba, iar privirea mea scruntează camera. Mă încrunt. Tocmai am depistat sursa de "stres" . Din încăperea alăturată, de lângă bibliotecă, ieşea un fum albicios. "Nu iar... Nu din-nou! " Recunoşteam foarte bine acel factor toxic, acel miros insuportabil. De ce naiba voia să-mi facă rău? Ştia prea bine că nu suportam ţigările, cu atât mai puţin trabucurile lui "preţioase" . Dar... De ce trebuia să fumeze chiar înainte de masă? Ţinea neapărat să mă facă să renunţ iar la cină? Deşi mi se întorcea stomacul pe dos, am decis să-mi continui drumul. Am parcurs salonul, după care am intrat în încăperea cu pricina. Fumul gros colcăia liniştit printre sticlele de whiskey, iar un pahar pe jumătate gol era rotit între degetele tatei. Îl privesc pentru câteva secunde din prag, apoi pătrund în spaţiul "desfrânării" . Dezgustul pe
    care îl simt atunci când duce trabucul la gură nu poate fi descris. Mă enerva la culme acest comportament al lui.

    Dar... Deodată simt o mână caldă aşezată greoi pe umărul meu drept. Furioasă, mă întorc să văd cine îndrăzneşte să mă atingă, însă de cum îl zăresc mă liniştesc. Ochii aceia mari şi albaştri, pletele-i blonde şi privirea mereu binevoitoare. Zâmbesc... Nu mă pot abţine să nu o fac, mai ales în prezenţa lui. Mereu emana acea bunăstare; un calm şi un optimism molipsitor. Da; mă molipseam şi eu încetul cu încetul. Las la o parte ostilitatea şi mă mulţumesc să il arăt scârbită pe tata. Se încruntă şi el- nu-i plăcea ca cineva să fumze în prezenţa mea- , însă ridică din umeri indiferent, parcă dorind să-mi spună: " Nu-l mai băga în seamă! Fii nepăsătoare; doar aşa eşti mereu, nu? ". Aprob, după care dau să-mi continui drumul spre scaun, însă mâna lui care începea să-mi strângă hotărât umărul mă făcu să mă opresc. Presupun că încă era îngrijorat în legătură cu recţiile pe care le avusesem cu câteva clipe în urmă, deoarece atunci când îi surâd calmă îmi dă drumul. Într-un final ajung în faţa scaunului. Sub privirile atente ale lui Kanon, tânărul meu protector, ating lemnul lucios şi trag obiectul tapiţat grotesc. Mă aşez şi încep să inspectez fără pic de entuziasm bunătăţile "expuse" pe masa lungă şi cărămizie. Nu-mi aduseseră fructele, singura mâncare pe care o consumam seara... Mă întorc furioasă spre tata, însă aceeaşi mână caldă aşezată "strategic" pe umărul meu m-a făcut să mă calmez. Băiatul s-a aplecat uşor în faţă şi mi-a şoptit încet la ureche:

    - Calmă, draga mea Diva. Nu are rost să-ţi pierzi cumpătul în faţa acestui om!

    Vocea tânărului s-a auzit clar, iar respiraţia lui pe gâtul meu m-a făcut să tremur aproape imperceptibil. Dându-şi seama de acest lucru, Kanon a surâs, iar acea sclipire ciudată din ochii săi s-a intensificat. I-am zâmbit şi eu, după care mi-am pus palma peste mâna lui. O explozie de căldură s-a iscat în corpul meu atunci când simţurile noaste tactile s-au întâlnit. Aveam vaga senzaţie că luasem foc, iar palma mea, nu demult rece, acum emena căldură. Îmi făcea atât de mult bine prezenţa lui, încât tind să cred că devenisem obsedată de persoana sa. Poate nu chiar de persoană, ci de personalitate. De calmul, de indiferenţa, de misterul pe care îl împrăştia împrejuru-i. Eram atât de absorbită în gândurile mele, încât nu am observat că tata se ridicase de la masă şi acum păşea rapid spre bibliotecă; mai exact spre biroul său. Ceea ce m-a îngrijorat a fost acea aprivire stranie pe care am primit-o atunci când a trecut prin faţa mea. Era ceva suspect în ea. Nu prevestea, cu siguranţă, nimic bun.

    Mi-am retras repede mâna, iar corpul mi-a redevenit rece, aşa cum fusese cu câteva minute în urmă. Mi-am întors privirea spre Kanon, care a schiţat un zâmbet şi, făcându-mi cu ochiul, s-a retras din încăpere. Rămasă singură, m-am uitata în jur, iar ochii mi-au căzut pe ceasul din dreptul ferestrei. Am urmărit pentru o clipă pendulul ce se mişca agale de la stânga la dreapta, după care mi-am redirecţionat atenţia asupra cadranului. " 20:00... " . Încă trei ore şi aveam să plec. Ardeam de nerăbdare să simt iarăşi acea sadisfacţie şi acea adrenalină pe care ţi-o oferă un jaf " ca la carte" . Nimeni nu trebuia să îmi stea în cale, pentru că orice mă încurca trebuia să dispară. Nu mă sfiam să ucid, deşi acest lucru nu-mi producea o plăcere deosebită. Fiecare îşi făureşte propriul destin, iar dacă a i-l curma înseamnă a păcătui, atunci eu aş ajunge cu siguranţă în Iad. Dar nu-mi pasă; chiar nu-mi pasă dacă o să plec acolo jos. Până la urmă, viaţa trebuie trăită la maximum, lucru ce-l fac şi eu acum. De un singur lucru sunt însă absolut sigură... În ziua în care o să mor, am să mă asigur că iau mulţi cu mine "pe drum" ; aşa, ca să-mi ţină companie.
    Mă ridic de pe scaun şi, amorţită, păşesc spre celălalt salon. De cum intru, privirea îmi este atrasă ca un magnet de minunatul pian negru al mamei, care oferea o uşoară urmă de eleganţă acelui decor anost. Nu ştiu cum, dar la scurt timp mă trezesc apăsând cu putere clapele albe, eliberând simfonia dramatică prin toată casa. Melodia începe să prindă contur, începe să pătrundă în fiecare colţişor al fiinţei mele. Aceasta era unica mea slăbiciune: să cânt; să-mi descarc cu ajutorul notelor muzicale orice sentiment negativ, să uit fie şi pentru câteva clipe de lumea care mă înconjoară şi în care eu, un copil maturizat prea devreme, sunt nevoită să trăiesc.

    Mă opresc brusc... Deja amintirile începeau să-mi bântuie mintea şi să mă distragă de la ceea ce trebuia să fac. Erau o parte trecută a vieţii mele pe care nu doresc să o mai dezgrop... Părăsesc tulburată încăperea, reluând traseul spre camera mea. Deschid uşa, iar ochii îmi cad asupra persoanei ce stătea întinsă pe pat. Îmi era extrem de greu să-i desluşesc trăsăturile prin întuneric, însă atunci când s-a ridicat şi a păşit spre mine, l-am recunoscut. Era doar el.

    - S-a întâmplat ceva, Kanon? întreb, plimbându-mi mâna pe perete şi încercând să găsesc întrerupătorul. Când dau de el, îl apăs, iar lumina nemiloasă a becului îmi intră violent de brusc în ochi.

    - Vin şi eu! îmi spune râzând.

    Cum adică " Vin şi eu! " ? Unde voia să plece; sau, mai corect spus, unde voia să "vină" ? Nu... Nu era cu putinţă. De unde ştia de jaf, când eu nu spusesem nimănui nimic?!

    - Ce vrei să spui? îl zic, aparent surprinsă.

    Afişând un zâmbet ironic, îmi răspunde:

    - Haide, păpuşă, nu are rost să ai secrete faţă de mine. Ştii foarte bine despre ce vorbesc.

    Mă încrunt. De ce trebuie el să se bage mereu unde nu-i fierbe oala? Ce voia: să mă încurce? Sau să moară naibii împuşcat?

    - Onii- san, nu-mi place să-mi spui "păpuşă" !

    Îl tachinam. Îmi plăcea la nebunie să fac asta. Ştiam prea bine cât de mult urăşte să i se spună "aşa" .

    - Foarte haios Diva. Îţi reamintesc că eu nu sunt fratele tău, sau orice altă rudă de-a ta. Faptul că ne cunoaştem de când eram copii nu schimbă cu nimic "relaţiile" dintre noi. Tu eşti şeful, iar eu asistentul. Să nu uiţi niciodată asta!

    - Cine spune că între noi doi trebuie să fie o legătură strict profesională? întreb surâzând ştrengăreşte şi apropiindu-mă de el. Mi-am întins uşor mâna, iar degetul arătător a poposit pe buzele sale rozalii.

    Scos din pepeni de comportamentul meu copilăresc, începe să strige nervos:

    - Ai grijă, copilo! Dacă te joci cu focul s-ar putea să te arzi!

    - Care pe care! Nu, frăţioare? i-o tai eu badjocoritor.

    Văzând ca nu are cu cine să "dezbată" problema, renunţă la aroganţă şi se hotărăşte să discute cu calm, ca de la mafiot la mafiot; mai precis, ca de la băiat la fată...

    - Ascultă... începe blondul... Ştiu că în acestă noapte ai de gând să spargi banca "Bellatrix" şi să furi arma lui tăticu' , aşa că m-am gândit că o să ai nevoie de ajutor, având în vedere că doreşti să jefuieşti cea mai bine păzită bancă din toată Japonia. continuă, accentuând ultimele cuvinte.

    - Doar pentru că are o mulţime de paznici nu înseamnă că este imposibil de pătruns în clădire! ţip revoltată.

    - Îţi reamintesc, scumpa mea "şefă" , că o singură persoană a reuşit să intre acolo prin efracţie. Încearcă el să mă descurajeze.

    - Da, ştiu. Iar acea "singură persoană" a fost mama; nici asta nu am uitat. Aşa că dacă ai venit aici doar ca să mă faci să renunţ, te informez că ţi-ai pierdut vremea degeaba, deoarece am să-l recuperez pe Donner cu orice preţ!

    Văzându-mi hotărârea, Kanon a oftat resemnat şi mi-a înmânat harta oraşului, schiţele clădirii şi cheile motocicletei pe care nu de mult o achiziţionasem. Deci nu avea de gând să cedeze; ţinea morţiş să mă însoţească. Bine... Bine... Dar să nu dea apoi vina pe mine în caz că păţeşte ceva.




    Sper că va făcut plăcere să citiţi şi aştept cât mai multe păreri/critici... Hugs**
    ▫Đumi▫
    ▫Đumi▫
    ° Lollipop maniac °™
    ° Lollipop maniac °™


    feminin
    Numarul mesajelor : 706
    Varsta : 28
    Localizare : pe undeva pe Pluto =]
    Joburi/Distractii : gfx.music.art
    Stare de spirit : sunt bene =] cum as putea fi ? XD
    Data de inscriere : 01/02/2009

    Metropola Empty Re: Metropola

    Mesaj Scris de ▫Đumi▫ Mar Iul 07, 2009 11:49 am

    Waw O.O|| am ramas fara cuvinte Metropola 805747 asta da fic Metropola 896622 imi place mult ideea si cum descrii..totul <3 sa inteleg ca [,] Kanon e ca un bodyguard a lu' Diva , no ? Metropola 278339 mai facut foarte curioasa in privinta urmatorului capitol ??? ma intreb cum va decurge jaful XD oricum bafta in continuare si sa pui repede urmatorul capitol *puppy eyes*
    ..::Nina::..
    ..::Nina::..
    Administrator
    Administrator


    feminin
    Numarul mesajelor : 418
    Varsta : 29
    Localizare : Pe scaun
    Joburi/Distractii : Bla-Bla
    Stare de spirit : ~=.=~
    Data de inscriere : 04/02/2009

    Metropola Empty Re: Metropola

    Mesaj Scris de ..::Nina::.. Mar Iul 07, 2009 5:07 pm

    Polaris a scris:
    Sper că va făcut plăcere să citiţi şi aştept cât mai multe păreri/critici... Hugs**

    De unde critici, my dear? >.< Ceri prea mult, Mommy! Stii ca nu voi critica niciodata un asemenea fic Metropola 805747 Toate sunt... sa ma gandesc la cuvantul potrivit Metropola 278339 perfecte I don't know Astept noul capitol -.- si stiu ca il ai deja facut, nu ne face sa asteptam prea mult xD.
    Polaris
    Polaris
    Mechanic maid
    Mechanic maid


    feminin
    Numarul mesajelor : 228
    Varsta : 30
    Localizare : On the moon
    Joburi/Distractii : Cartea de pe birou, desenul neterminat, muzica dată la maxim şi anime/manga.
    Stare de spirit : Plutesc printre nori, deci aeriană^^
    Data de inscriere : 29/06/2009

    Metropola Empty Re: Metropola

    Mesaj Scris de Polaris Dum Iul 12, 2009 9:04 pm

    ...::YumI-ChaN::... - mă bucur că-ţi place povestea mea. În ceea ce-l priveşte pe Kanon, el este "fratele" Divei- au copilărit împreună şi sunt foarte apropiaţi. Sper că-ţi va plăcea şi această continuare.
    ..::Nina::..- lil fish, mă bucur că ai trecut iar pe aici*mommy hug's you* . Mda, l-am avut scris, dar lenea asta... Anyway, te mai aştept***
    Acum, continuare:




    Am luat obiectele din mâinile sale şi am deschis un sertar al biroului. Am scotocit o clipă prin el, după care am scos un pistol micuţ, câteva ventuze pentru căţărat şi un inel cu diamant argintiu. Aruncând o ultimă privire camerei, l-am prins de braţ pe tânăr şi l-am tras după mine.Cobor în fugă scările, deschid uşa de la intrare şi ies în curte. Luna îşi arunca razele palide pe lacul amenanjat în stânga mea, iar cerul era pe alocuri brăzdat de nori întunecaţi. Copacii formau umbre sinistre pe aleea pietruită pe care o traversam grăbită. Ajunsă în faţa grilajului de fier, apăs un buton verde, iar cu un zgomot metalic, poarta se dă la o parte. În încăpere era beznă. Nu puteam distinge aproape nimic, iar frigul de afară mă făcea să tremuri incontrolabil. Mijesc ochii şi, scruntând întunericul cu privirea, remarc formele greoaie şi totuşi atât de frumoase ale motorului meu. Mă apropii de ea, o încalec şi, făcându-i semn lui Kanon să se aşeze în spatele meu, bag cheia în contact. Cu un vuiet prelung, "preţioasa" mea porneşte, iar după câteva minute ne aflam pe şosea. Vântul îmi împrăştie părul în toate direcţiile, iar senzaţia pe care o am atunci când simt aerul rece biciuindu-mi faţa este una extraordinară. Nu purtam cască... Eram mult prea încrezătoare în capacităţile mele de "şofer" pentru a mai recurge la aceste mijloace de precauţie.

    Deodată, simt cum băiatul din spatele meu începe să devină agitat. Exasperată de frica lui prostească, îmi întorc puţin capul într-o parte şi-mi dau hotărâtă drumul la glas:

    - Termină, Kanon! Eşti enervant, să ştii.

    Deşi purta cască, pot să jur că l-am văzut încruntându-se.

    - Nu m-am obişnuit încă cu faptul că nu porţi cască, asta e tot. Ştii cât este de periculos!

    Pentru o clipă, chipul mi-a fost inexpresiv, însă apoi am izbucnit într-un râs violent. Nu-mi venea să cred cât de naiv era acel "puşti". Chiar credea că o să mor atât de uşor? Ce prostuţ. Un om piere atunci şi cum îi este scris. Uneori nici chiar eu nu pot preţui viaţa unei persoane; de a mea ce să mai zic. Cât de uşor poţi să ucizi pe cineva şi cât de uşor te poate ucide cineva pe tine...

    Am o presimţite ciudată. Ceva nu o să fie în regulă; ceva o să intervină; ceva... Încep să tremur. Văzându-mi reacţia, Kanon îşi încolăceşte mâinile în jurul taliei mele şi mă îmbrăţişează. Căldura trupului său mă calmează. Ştiam că sunt şi voi fi în siguranţă. Ştiam că mă va apăra şi că-şi va da şi viaţa pentru a mă salva.

    Nu am habar când am ajuns în spatele băncii. M-am asigurat că motocicleta nu va fi descoperită, după care am început să mă pregătesc... Îmi pun ventuzele la mâini şi la picioare, iar inelul îl aşez pe degetul arătător. Mă întorc spre tânăr, care este şi el pregătit, apoi încep escaladarea clădirii. Inima îmi bătea cu putere de fiecare dată când lunecam uşor în jos pe sticla de gheaţă. Mă opresc pe la mijlocul construcţiei unde, după informaţiile mele, s-ar fi aflat încăperea vizată. Îmi întorc palma dreaptă şi, lipind-o de geam, încep să trasez un cerc. Diamantul tăia cu precizie şi fără zgomot; era o adevărată unealtă pentru spargeri... După ce termin, iar bucata de sticlă cade în cameră, sar jovială înăuntru şi-l ajut pe tovarăşul meu să facă la fel. Mă încrunt şi încerc să depistez ceva prin jur. Privesc suspicioasă podeaua... "Fără senzori de mişcare??... Na... Nu se poate. ". Chiar nu-mi venea să cred că paznicii erau atât de ignoranţi încât să lase cale liberă la comoară. În orice caz, nu aveam să stau toată noaptea locului şi să mă întreb dacă cumva pe acolo erau amplasate alarme sau nu. Am păşit încet prin întuneric. Nimic. Liniştea continua să troneze în jur, iar uimirea mea se mărea cu fiecare secundă. Am reuşit, în cele din urmă, să depistez conturul unui clopot de sticlă sub care presupun că s-ar fi aflat arma. Mă apropii de el, îl ridic şi înşfac obiectul auriu şi greoi. Întorcându-mă, dau să plec, însă paşii ce începeau să se audă clar în urma mea şi glasul răsunâtor: " - Nu mişca! " , m-au făcut să îngheţ.

    - Lăsaţi armele jos şi predaţi-vă!! continuă aceeaşi persoană de mai devreme.

    Deci, până la urmă, fusese o capcană. Au ştiut că venim, aşa că au aşteptat în umbră până au fost siguri că nu mai pot riposta. Ce previzibili erau acei oameni. Chiar credeau că am să stau cu mâinile în sân şi să mă las arestată ca o proastă?! Nicio şansă... Doar nu jefuiam singură banca, nu ? Îmi ridic mâna şi, lăsând în jos două degete, îl privesc intens pe Kanon. Înţelegându-mi intenţia, tânărul îşi duce palma la curea şi aşteaptă semnalul. Cobor încet un deget, apoi cel de-al doilea şi...

    -Acum!!! ţip, aruncându-mă la pământ.

    Băiatul aruncă grenada, mă prinde grăbit de mână şi sărim împreună pe fereastră. După câteva secunde, încăperea pe care tocmai o părăsisem explodează, împrăştiind flăcări pretutindeni. Parcă aveam în faţă focurile Iadului, cu sângele şi cu fumul ce se contopeau încetul cu încetul. Explozia de culori roşiatice emana căldură; radia de lumină. Mirosul înţepător îmi acaparează fiinţa, iar ochii îmi sunt inundaţi de nuanţe calde şi intense. Plăcere, extaz, delectare... Toate sentimentele mi se amestecau şi dădeau naştere unuia nou: incitare. Da! Cea mai adâncă trăire; cel mai arzător simţământ pe care l-a cunoscut şi simţit firea umană.

    Întind mâna spre valul de flăcări... De ce? Nu ştiu. Cred că vreau să-l ating, să dovedesc că nu este doar un vis. Vreau să simt că iau foc, vreau să fiu asemenea unui Phoenix care renaşte din propria-i cenuşă; care trăieşte veşnic în străfundurile veşniciei; vreau să mă pierd în abisurile întunecate, să înot printre umbrele efemere şi, cel mai important, vreau să plec... Vreau să plec la mama. Vreau să plec acolo jos, acolo unde astfel de explozii ale culorilor să fie ceva obişnuit, ceva normal. Vreau să mă despart de lumea infectă a oamenilor; lume ce pare a fi un uriaş ospiciu în care fiecare om, fiecare creatură, îşi are propriile probleme: propria nebunie. Fiinţele umane sunt doar nişte marionete în mâna destinului; sunt nişte actori talentaţi ce au în spectacolul vieţii cele mai groteşti roluri; sunt doar nişte paraziţi care distrug totul şi care îşi bat joc de casa lor: Pământul. Deşi unii se cred mai superiori, toţi sunt la fel; toţi sunt nişte fiinţe demne de dispreţul meu; sunt doar nişte pete de sânge pe un perete sângeriu. Demni de milă, ignoranţi şi mult prea demenţi pentru această lume. Ar trebui stârpiţi, distruşi, făcuţi să dispară de pe scumpul pământ. Aş face chiar eu asta, dar nu pot... Pur şi simplu nu pot! Sunt atât de perfecţionistă şi indiferentă faţă de tot şi de toate, încât nu-mi pasă; chiar nu-mi pasă şi nu ştiu de ce mi-ar păsa. Dacă cei ce conduc nebunii nu sunt în stare să facă nimic sau, mai bine zis, nu vor să facă nimic; eu de ce aş face-o? Nu... Prefer să stau în umbră şi să privesc cum omenirea îşi etalează prostia în cel mai idiot şi în cel mai jalnic mod posibil. Să privesc cum demenţii îşi desfac cămăşile de forţă şi "zburdă" prin ospiciul vieţii. Să privesc cum se pierd pe întortocheatele căi ale destinului şi cum, la final, nu reuşesc decât să piară; nu reuşesc decât să împuţineze din ce în ce mai mult camerele cu pereţii albi ale spitatelor. Uneori mă amuză comportamentul lor; mă amuză stupidele lor încercări de evadare; mă amuză disperarea cu care încearcă să treacă de uriaşele ziduri ale clădirii numite "Viaţă", iar când reuşesc nu fac decât să cadă într-o prăpastie fără fund, să bâjbâie printre întunecimile Iadului şi, când găsesc în final o luminiţă, să se chinuie, suferind şi extenuaţi datorită călătoriei.

    ***

    Imaginea camerei mele începe să prindă contur, iar simţurile încep să mi se dezmorţească încetul cu încetul. Nu ştiu cum am ajuns acasă. Îmi vin în minte doar unele secvenţe din cadrul jafului, iar celelalte pe care nu mi le amintesc sunt asemena unor abisuri negre. Închid ochii şi încerc să asimilez ceva din multitudinea de tablouri ce se plimbă haotic prin capul meu. Văd o clădire mare, întuneric, flăcări, nişte saci negri de gunoi, o motocicletă ce goneşte nebuneşte pe autostradă...

    Nu pot înţelege ce s-a întâmplat; nu pot înţelege cum naiba am ajuns la mine în cameră. Dacă totul fusese doar o ... O iluzie? Mă ridic îngrozită în capul oaselor. "Încă este noapte... " . Ceva îmi spune totuşi că nu a fost o simplă scorneală a propriei mele imaginaţii, iar bănuielile îmi sunt confirmate atunci când privesc biroul. El era acolo; Donner...

    Sper să vă placă, aştept păreri... A, era să uit- poze:
    Diva: https://2img.net/h/i729.photobucket.com/albums/ww296/annabellab/ok_28509.jpg
    Kanon:
    https://2img.net/h/i729.photobucket.com/albums/ww296/annabellab/kanon.jpg
    SasuSaku
    SasuSaku
    ♫♪♥Bغbغ Mί©™♥♪♫
    ♫♪♥Bغbغ Mί©™♥♪♫


    feminin
    Numarul mesajelor : 468
    Varsta : 30
    Localizare : Prin zona :D ce-i sigur e ca de pe Terra
    Stare de spirit : Buna shi nebuna :))
    Data de inscriere : 05/02/2009

    Metropola Empty Re: Metropola

    Mesaj Scris de SasuSaku Lun Iul 13, 2009 2:20 pm

    Yeeo..prima Metropola 805747
    Deci...
    Il aveai scris ji ne-ai fkt sa stam pe ace? o. O
    ||| ..ma rog
    Deci.. e soper Metropola 805747 In love
    Thoamne ce-mi place Please
    Orikum ma bucur ka ai pus continuarea Metropola 928401
    Sper sa o pui si celelalt capitol repede Metropola 48973 nu ne mai tine in suspans atata --_--"
    Polaris
    Polaris
    Mechanic maid
    Mechanic maid


    feminin
    Numarul mesajelor : 228
    Varsta : 30
    Localizare : On the moon
    Joburi/Distractii : Cartea de pe birou, desenul neterminat, muzica dată la maxim şi anime/manga.
    Stare de spirit : Plutesc printre nori, deci aeriană^^
    Data de inscriere : 29/06/2009

    Metropola Empty Re: Metropola

    Mesaj Scris de Polaris Lun Aug 03, 2009 9:49 pm

    SasuSaku : Thanks pentru comment... Da, nu a venit repede, dar asta e.
    Acum, capitolul 3

    Cap.III - " Şoc... "


    Viaţa... Cea mai stupidă farsă pe care ţi-o poate juca destinul. Da! Este doar o glumă; ceva menit să te facă să suferi, iar pe ceilalţi să-i facă să râdă. Ceva care-ţi arată adevărata faţă a tristeţii, a dezamăgirii, a morţii. Moartea nu are nici un farmec fără viaţă; este asemenea unui copil căruia îi lipseşte o jucărie, iar atunci când o găseşte nu-i mai place: o aruncă, o sparge în bucăţi, o distruge. Viaţa este menită să te facă să plângi, să te facă să te distrugi tu însuţi, este menită să-ţi ilustreze cu câtă ironie se joacă soarta cu tine, şi cu cât dispreţ şi dezgust te priveşte umanitatea; te priveşte lumea creată de Cel de Sus. Ea îţi arată cât de cinici sunt oamenii; cu câtă indiferenţă îi privesc pe cei din jur: pe cei din jur şi pe cei apropiaţi lor. Se gândesc numai la ei, la persoana pe care o întruchipează. Se mănâncă de parcă ar fi nişte animale sălbatice; se devorează unii pe alţii. Omenirea decade tot mai mult; principiile morale se adâncesc în lacul invidiei... Iar în această lume atât de insipidă, eu încerc să supravieţuiesc; încerc să nu mă amestec în luptele dintre oameni; încerc să trec neobservată. Uneori îmi este atât de greu să nu privesc cu milă omenirea, să nu-mi pară rău de necazurile lor. Şi totuşi... Merită tot ceea ce li se întâmplă; merită tot şi poate chiar mai mult. Să nu credeţi că sunt atât de rece, căci nu sunt. Îmi pasă de ei, însă îmi pasă mai mult de tot ceea ce adăposteşte acest pământ. Poate nu suferă ei acum, însă urmaşii lor o vor face cu siguranţă: îşi vor blestema strămoşii.
    pentru că le-au distrus casa; le-au distrus sălaşul.


    ***

    Flăcările mă înconjoară din toate părţile. Salonul castelului pare a fi epicentrul unei erupţii vulcanice, iar plantele şi mobilierul trosnesc tot mai tare apăsate de marea sângerie. Privesc exasperată în jurul meu, însă nu disting aproape nimic prin fumul gros. Totul arde; totul primeşte cu braţele deschise nuanţele de roşu; totul cu excepţia lui... Tabloul frumos înrămat al mamei se zăreşte discret prin uşa întredeschisă a bibliotecii. Respir uşurată. Focul nu s-a extins până acolo. Aveam timp să-l salvez... Sau nu. O bubuitură a scuturat violent podeaua, iar ochii mi-au căzut spre "sanctuarul" cărţilor. Luase foc... Simt cum pupilele mi se dilată încet, iar picioarele refuză să-mi mai susină greutatea. Cad în genunchi, în timp ce chipul mi se umple subid de lacrimi. Stau şi privesc neputincioasă cum este distrusă ultima amintire a mamei, iar umbre difuze se joacă în jur. Ochii încep să mă usture, iar vechea mea rană de la gât lasă sângele să se scurgă în şiruri firave pe jos.

    Împuşcături... În preajma mea cineva se lupta cu pistoalele, iar gloanţele se plimbau cu iuţeală deasupra capului meu. Un ultim foc de armă, o bufnitură, iar unul dintre adversari cade jos. Deodată simt o înţepătură în zona pieptului. Deşi nu prea eram sigură, bănuiam totuşi că cel învins fusese tata. Ciudat... Nu simţeam nimic deosebit în legătură cu moartea lui, iar acest lucru mă şoca. Niciodată nu fusesem prea ataşată de părintele meu, lucru datorat în mare parte faptului că, atunci când eram mică, îl vedeam foarte rar: aproape deloc. Lipsa portretului său din scurta mea copilărie fusese factorul ce îngreunase posibilitatea formării unei legături între noi. Prăpastia abisală ce ne separa făcuse imposibilă apropierea noastră. Răspunsul pe care moarte sa mi-l oferea era scurt: un ghimpe în sân, care nu se poate compara cu anii ce au urmat după pieirea mamei. Nimic nu compensa lipsa lui, nici măcar o armă "bună" .

    După zgomotul făcut de căderea sa pe podea, liniştea a acaparat uriaşul salon. Stăteam jos, cu ochii pironiţi pe flăcările sclipitoare. O umbră ce se apropia încet de mine mă făcu să tresar. Se mişca alene, parcă dorind să facă aşteptarea tot mai apăsătoare. Mă lăsa, nonşalant, să disper în tăcere. Încet, începeam să-i disting aspectul: avea o statură dreaptă, cu un corp atletic şi zvelt. Înalt, cu pielea oarecum ciocolatie, cu părul destul de lung- până în zona gâtului-, de culoarea scorţişoarei. Buzele rozalii şi cărnoase erau întredeschise şi se arcuiau într-un zâmbet. Unicul lucru pe care nu-l putea distinge erau ochii. Deşi era doar la câţiva metri de mine, privirea lui îmi era în continuare străină. Ţinea mâna dreptă pe pistolul "Beretta" , de calibru mijlociu: o frumoasă " operă de artă" . Nu puteam să nu-i admir înfăţişarea " solemnă" şi hotărârea cu care continua să înainteze spre mine. Pentru o secundă, am crezut că acela îmi era sfârşitul: să mor împuşcată, la fel cum muriseră mulţi alţii înaintea mea; dar m-am înşelat. Tânărul mi-a trecut un braţ pe sub genunchi, iar cu celălalt m-a prins de după ceafă. M-a ridicat uşor, strângându-mă cu braţele sale puternice. Deşi nu-l cunoşteam, mă simţeam în siguranţă aproape de el. Extenuată, m-am gudurit la pieptul său, lucru ce mi-a permis să-i percep bătăile accelerate ale inimii. Moleşită, mi-am înlănţuit braţele în jurul gâtului său şi am leşinat.

    ***

    Primele raze ale soarelui îmi intră nemilos în ochi, iar paşii din camera mea mă fac să mă ridic în capul oaselor. Privesc adormită şi furioasă persoana din faţa imensului meu pat, după care trec la bine-cunoscutul interogatoriu:

    - Ce cauţi aici... tată??

    Bărbatul se plimbă pentru o clipă cu capul în pământ, apoi îşi ridică privirea. Era nervos; chiar iritat. Ceva se întâmplase sau... Aflase ceva; iar bănuielile mi-au fost confirmate tocmai de el:

    - Pe unde ai fost azi-noapte, Diva scumpete?

    Ce naiba se întâmplă? De unde dracu' aflase despre " mica" mea escapadă? Doar nu-i spusese Kanon?!... Nu. El nu era în stare să mă trădeze în asemenea hal. Atunci cum... CUM aflase???

    - Eu te-am întrebat ceva; prima dată... mai ştii?

    - Nu face pe nevinovata cu mine, copilo! ţipă acesta, prinzându-mă de gulerul cămăşii cu care dormisem.

    Privesc dezgustată acea mişcare impertinentă, încercând să rămân calmă pe poziţie. Nu merita să mă indispun atât de dimineaţă, mai ales după visul tumultos pe care-l avusesem noaptea trecută şi care rămăsese încă impregnat în mintea mea.

    Încercând să adopt o fire nepăsătoare şi un ton cât mai neutru, am răspuns:

    - Am ieşit puţin, pentru câteva ore; împreună cu Kanon.

    - Ai fost la bancă şi ai furat arma, nu? continuă bătrânul supărat, disimulând, totuşi, calmitate.

    - Şi dacă ţi-aş spune că am fost?

    - Niciun "dacă " ! Ai fost; ştiu asa cu siguranţă.

    - Da; şi? Ce o să faci? O să mă pedepseşti?!... Ce frică îmi este. răspund, strâmbându-mă.

    Bărbatul nu spuse nimic, ci preferă să-mi dea drumul şi să se îndepărteze de pat.

    - Am venit să te informez... continuă îngândurat... De faptul că mă văd nevoit să te trimit la un liceu, unde să fii, pentru o perioadă nedeterminată de timp, complet despărţită de lumea mafiei.

    - Dar... am încercat să îmbuib surprinsă şi înfiorată, însă am fost întreruptă grosolan...

    - Nici un " dar" . Eu sunt tatăl tău şi eu decid ce este bine pentru tine. Te trimit la un liceu deoarece eu consider că este cel mai sigur loc pentru fiica unui mafiot care tocmai a jefuit o bancă atât de renumită ca " Bellatrix" ! Clar?

    L-am urmărit pentru o clipă, după care am adăugat:

    - O ultimă întrebare... Unde?

    - "Fatalite"- Londra!

    Ce? Voia să mă trimită la capătul celălalt al planetei? Nu... Cred că glumeşte. Pentru el ce înseamnă "în siguranţă" ? - Să mă izoleze la mii de kilometri distanţă?

    - Avionul pleacă astă seară, la ora 22:00. Dimineaţă o să aterizeze în Londra, cu două escale: Berlin şi Paris. O să vină după tine o limuzină blindată cu patru bodyguarzi, care vor avea grijă să nu fii urmărită sau să fii expusă vreunui pericol. Împreună, o să călătoriţi până la castelul "Faluna" pe care l-am proiectat special pentru vizita ta în acele locuri. Acolo o să ai tot ce îţi trebuie, iar de poimâine vei începe să frecventezi cursurile colegiului "Fatalite" pentru elevi super-dotaţi, ai căror părinţi sunt unii dintre cei mai respectaţi, puternici şi influenţi oameni ai planetei. Poftim! şi, spunând asta îmi întinde un plic... Aici ai biletul de avion şi câteva cărţi de credit. Restul banilor îţi sunt depozitaţi în banca principală.

    La liceu eşti înscrisă în primul an... Îţi urez călătorie plăcută! Nu o să ne mai întâlnim azi, căci eu plec în Mexic. Sper că-ţi vei face prieteni acolo şi că o să uiţi, pentru un timp, de imperiul Rosetti. La revedere!



    Hope you'll like it... Aştept critici/păreri. Hugs***
    ..::Nina::..
    ..::Nina::..
    Administrator
    Administrator


    feminin
    Numarul mesajelor : 418
    Varsta : 29
    Localizare : Pe scaun
    Joburi/Distractii : Bla-Bla
    Stare de spirit : ~=.=~
    Data de inscriere : 04/02/2009

    Metropola Empty Re: Metropola

    Mesaj Scris de ..::Nina::.. Vin Aug 07, 2009 6:18 pm

    Uau! La liceu.... -.-". Sunt singura c-o sa-i fie greu acolo XD Aproro, scuze ca n-am comentat mai devreme, dar prima oara, acum cateva zile, am citit capitolul dinaintea acestuia, pentru ca uitasem de el, apoi a fost prea tarziu sa-l citesc si pe asta; si acum, daca tot stau degeaba, mi-am zis sa citesc. Ei bine, n-am critici, nici sfaturi, nu vreau sa ma cred experta criticand, pentru ca nu sunt, asa ca nu ma bag. Stii ca Lil`Fish Luv fic-ul tau <3 Succes si inspiratie la.....capitolul la care esti Metropola 937263

    Continut sponsorizat


    Metropola Empty Re: Metropola

    Mesaj Scris de Continut sponsorizat


      Data/ora curentă este: Vin Noi 01, 2024 12:55 am